Teză la Limba Română sau Dragostea în vremea COVID-ului (piesă-top 2021)

Doamna Profesoară: - Astăzi, dragii mei elevi, veți da o teză mai neobișnuită, adică nu din materia pe care ați studiat-o trimestrul acesta. Va fi o lucrare liberă, aparte... (face o pauză)

(elevul X cu mâna pe sus... sare în picioare)

X: - Păi cum Doamnă, am învățat degeaba, n-am dormit toată noaptea, ca să mă pregătesc. Vă bateți joc de noi, chiar așa...!

(se întoarce cu fața spre clasă, strâmbându-se, strângându-și ochii și țuguindu-și buzele, în ideea că nici nu putea fi vorba de vreun studiu!)

X: - V-am zis că ne-o trage, că ne pregătește ceva. Când eu vă spun, să nu mai citiți nimic, că nu ne poate lăsa pe toți corigenți.
Doamna Profesoară: - Ați studiat pentru Bac, nu pentru teză, și nici pentru mine... Elev', stai jos, te rog, și nu mai crea haos în clasă. Nu ți-a cerut nimeni părerea.
X: - Păi, de ce "elev" Doamnă, am și eu un nume, vă adresați de parcă nici n-aș exista, o cantitate insignifiantă, așa, dintr-o masă colectivă.
Doamna Profesoară: - Păi, de ce "doamnă", și eu am un nume, bine că nu-mi spui "tovarășă" - cum se spunea în regimul trecut și în prezent, în fapt... că tot acolo suntem...
X: - Păi dumneavoastră sunteți "numai una" - știți, ca în bancul cu mama lui Bulă și chifteaua din frigider - adică numele e subînțeles. Cum există o singură profă în clasă, aceea nu puteți fi decât dumneavoastră.
Doamna Profesoară: - E în regulă. Vă mâncați din timpul de teză. Haideți să-i dăm bătaie! Tema despre care vreau să scrieți este...
Y: (fără să se ridice) - Doamna Profesoară, vreți să spuneți că va fi un text la prima vedere sau poate o lucrare de creație, adică ne testați la imaginație, și nu la cunoștințe?
Doamna Profesoară: - Nu vă testez la nimic, e mai mult o incursiune psihologică, mă interesează percepția voastră asupra vremurilor. Cum au trecut ele peste voi și cum v-au afectat. Știm cu toții că am traversat un an COVID intens, plin de tulburări politice și de tot felul. Relatați o întâmplare specială care v-a marcat sau v-a impresionat plăcut sau neplăcut, sau puteți face, în general, o disertație pe o temă actuală, vizavi de ce se întâmplă acum în lume.
X: - Păi, cu ce drept ne chestionați despre ce credem sau ce ni s-a întâmplat? Fiecare crede ce vrea, ne aflăm într-o lume liberă. Eu nu declar nimic. Și mai ales nu pun pe hârtie. Nu semnez. Tezele nu sunt anonime, și chiar dacă ar fi...
Doamna Profesoară: - Elev, fă ce ți se spune în clasă. Astăzi ai teză la Limba Română. Dacă nu scrii nimic, vei primi nota 0 care adunată la notele tale mizerabile, te va pune negreșit în situația de corigență.
X: (abătut) - Păi și ce, dacă nu vă convine ce scriu, adică ce gândesc, nu tot o să-mi dați notă mică? Care va fi criteriul de apreciere? Eu cu cine votez?...

(se întoarce către clasă)

X: - Cine nu e în consens cu ce gândește Doamna, are nota 4! Noroc că noi știm cu toții ce gândește sau e previzibil!
Doamna Profesoară: - Mă interesează să veniți cu un punct de vedere personal, să desprindeți o morală, felul în care tratați o temă sau o situație gravă sau hilară și, bineînțeles, mă interesează și estetica scrisului - a narațiunii sau a eseului, după cum alege fiecare. Vă place sau nu, asta e tema, mai aveți și alte întrebări? Și da, e un experiment, al cărui rezultat am să-l împart cu voi. Vom analiza împreună lucrările cu adevărat interesante.
Y: - Mie îmi place teza asta. E o teză specială de sfârșit de an, când a sosit momentul să facem bilanțul și să fim sinceri cu noi înșine, să spunem ce gândim sau să recunoaștem ce ni s-a întâmplat, ce-am trăit.
X: - Oh, ce dramatic ești! Our drama queen! Poate vrei să ne scrii despre experiențele tale erotice în vreme de COVID, cu mască! Mai bine cu mască decât cu glugă, un pas înainte către umanitate, nu mai copulăm ca animalele!
O elevă: - Nu ești nici măcar caraghios! În locul Doamnei Profesoare, te dădeam de mult afară din clasă. Lumea moare pe capete și tu continui să faci bășcălie de toate. Și mie îmi place subiectul de la teză, pare un experiment interesant. Dar n-am nicio idee despre ce să scriu. Orice aș alege, mi s-ar părea banal și că a mai fost spus sau trăit de alții.
Doamna Profesoară: - L-aș fi exmatriculat de mult, dacă nu aș întâmpina probleme cu invincibilele RU (Resurse Umane) - elevul trebuie lăsat să se exprime, să nu i se îngrădească libertatea de-a vorbi în clasă peste profesor și de a instiga la indisciplină și haos. Elevul nostru - stăpânul nostru! Ia uitați-vă la el ce falnic ne privește! Autoritatea noastră, a profesorilor, e limitată astăzi. Ne descurcăm cum putem.
O altă elevă: - Înțelegem, e vorba de corectitudinea politică. Altfel, un subiect bun de dezbătut la teză. Aș putea să-l încerc - ciné vérité - cu un exemplu în timp real, dialogul nostru din acest moment în clasă.
Doamna Profesoară: - E alegerea ta. Eu nu fac nicio sugestie. Vreau lucrări originale.
X: (în picioare, se întoarce iar către clasă) - Aha! Îi e frică că se consemnează ce a spus despre RU!
Z: - Am putea scrie o poezie, așa ca să nu fie tocmai explicit ce vrem să spunem, să ne exprimăm în metafore, sau în dodii - să înțeleagă fiecare altceva, adică ce vrea. Să nu supărăm pe nimeni.
Doamna Profesoară: - Desigur, e o idee foarte bună, în măsura în care poezia vine cu un conținut care se încadrează în scopul tezei. Repet, o întâmplare! - deci, poate încercați genul epic, cum am studiat împreună - sau o disertație - o poezie filozofică, un panseu sau chiar o satiră.
X: - E perfect. (de data asta, stând jos, nervos...) Doamnă, puteți să ne precizați anume ce gen preferați mai bine? Eu unul sunt confuz. O teză normală se referă la un scriitor, o operă, în cel mai rău caz o sinteză în jurul unei teme comune desprinse din ce s-a studiat. Nu numai că nu știm despre ce să scrim, dar nici măcar nu știm cum, în versuri, un dialog, un eseu, o povestire...
Aceeași o elevă: - Păi când n-ai fost tu confuz? Întotdeauna ai ceva de comentat sau de contrazis. Scrie frate, ce vrei, despre ce vrei, în ce fontă vrei. Scrie ce ai visat azi-noapte!
X: - Dacă tu crezi că eu visez COVIZI, te înșeli. Nu mă preocupă într-atât încât să-mi dea coșmaruri. Eu cred că e un flagel ca oricare altul - prin care omenirea a tot trecut de-a lungul timpului și a ieșit la liman. Cu flagelul nu te poți lupta. Îl lași să treacă.
Doamna Profesoară: - Iată! Ai și găsit ceva de "preferat mai bine". Dezbate în jurul ideii de flagel, argumentează de ce crezi tu că e așa. Care ar trebui să fie poziția omenirii, dacă ar trebui să se lupte cu flagelul sau e spre binele universal să-l lase să-și facă treaba. Dacă rezultatul va fi sau nu același?
Y: - De ce neapărat coșmaruri? COVID-ul e un virus frumos sau, mă rog, estetic, seamănă cu o măciucă sau cu un animal marin țepos. Nu degeaba apare pe toate site-urile atât de strident colorat, ca să atragă atenția. Eu cred că el își face de cap, pentru că i se dă prea multă atenție. Toată lumea vorbește numai despre asta. În fel și chip. De aia și-a luat nasul la purtare, să fie la înălțimea solicitanților, care-l studiază temeinic de doi ani încoace și nu-l dovedesc. După mine, e un spirit introvertit. Cred că dacă l-am lăsa în pace, și-ar vedea de treaba lui, ăsta ar fi unicul mod în care l-am putea liniști. Ignorându-l.
Doamna Profesoară: (ușor agasată) De-ajuns! Discuțiile, după! Vă furați ideile unul altuia! Mai bine începeți să scrieți. Vorbiți cu hârtia, ca și cum v-ați uita în oglindă. Ăsta e scrisul, creația - când te uiți la tine într-o oglindă și notezi tot ce vezi. Gata! Dați-i drumul!
Aceeași o elevă: - Adică scrisul e un act narcisic. Credeam că scrii mai ales despre alții, nu tot ce se scrie e autobiografic.
Doamna Profesoară: Cam, da! Scrisul autentic e în bună măsură autobiografic, sau măcar puțin. Pentru că numai așa poate fi sincer. Ce știm despre ceilalți? Mai nimic. Decât reflexia noastră în ei. Deci, tot pe acolo. Prin urmare, concentrați-vă la foaia de hârtie, ca și cum v-ați uita în oglindă!
X (sare iar în picioare, cu fața spre clasă, gesticulează, descriind cercuri largi cu mâinile...) Păi, tocmai asta e și problema. O punem sub formă de teză, dar de fapt, e un truc de deconspirare a ființei, de exercitare a unui control asupra ei. Ce e scris rămâne scris! Nu mai poate fi șters, chiar dacă dai cu guma peste... Ești vândut forțelor oculte. (bate o dată din palme...). Gata! Ca la Faust! Se va știi totul despre tine. Sau ți se fură identitatea! Ha! Ha! Iote, ce idee mi-a venit! Eu unul, nu subscriu la scris fără subiect impus de programa școlară. Asta se cheamă furt didactic. Doamna poate folosi materialul ăsta oricând împotriva noastră.
Aceeași o elevă: - Ia te uite, avem un conspiraționist printre noi! Păi de aceea nu visează el COVID, că nu există! Decât așa, ca orice virus nevinovat de gripă, ce nici măcar nu necesită vaccin.
Doamna Profesoară: - O precizare. În expunerea voastră, lăsați politica la o parte, nu faceți, vă rog, observații sau trageți concluzii relativ la politică, lăsați-le să iasă la iveală singure, într-o direcție sau alta, n-are importanță. Concluziile implicite depind de privirea piezișă sau directă a cititorului.
X: (din nou către clasă) - Păi da, v-am zis că se consemnează, asta nu e o teză normală, e cu dare de seamă!. Eu nu votez! Nu subscriu! Nu consemnez! (bate concluziv încă o dată din palme) Mai bine, ne dădeați Sadoveanu. Luam 4, dar eram mai liniștit.
Y: (cu mâna pe sus!) Putem scrie bancuri? Știți românul la necaz produce bancuri. Ca un fel de terapie. Bancuri originale. Nu spuse de alții. Dintotdeauna, am compus bancuri. Dar nu le-am pus niciodată pe hârtie.
Aceeași o elevă: - Bancurile sunt un gen oral. N-ar trebui să se publice. Doar, de când cu tehnologia, omul s-a însingurat și nu mai comunică cu nimeni, atunci le citește pe internet.
Doamna Profesoară: - O sesizare foarte bună. Într-adevăr, un banc are savoarea lui interpretat de un actor, bancul presupune o gesticulație sau o dinamică a expresiei feței, râsul care crește pe fețele ascultătorilor. Toate astea se pierd în scris. Dar da, dacă bancurile exprimă situația actuală și sunt originale, desigur. E acceptabil.
Z: - Păi, dacă le-ai mai spus și altora, atunci nu-ți mai aparțin. Gata! Au trecut în patrimoniul cultural al poporului. Dacă cineva recunoaște bancul și nu-și mai amintește cine i l-a spus, asta se cheamă că ai comis un plagiat. Teza nu mai e originală.
Y: - Le inventez pe moment. Nu-i o problemă. Totul a pornit de la un unchi care era un dicționar de bancuri. Le recita, la cerere, pe categorii: politice, absurde, fizice, lugubre, sexuale, cu evrei, cu negri, cu moldoveni, olteni, unguri, ardeleni, bulgari, americani, ruși, gay, ecleziastice, de la "Radio Erevan", cu pensionari, transgender-i și covizi. Îți turna câte 30 pe aceeași temă, fără să respire între ele. Știa atât de multe, încât părea că nu se repetă niciodată. Ca să pot intra în competiție cu el, a trebuit să inventez bancuri pe loc, memoria mea nefiind atât de bună. Cred că am un talent înnăscut pentru asta. Semăn cu unchiul meu, e posibil că și el le inventează, deși nu e rudă de sânge.
Doamna Profesoară: Dacă nu mai are nimeni nicio întrebare, propun să începem. Scoateți caietele de teză și aveți o oră la dispoziție. Iar cei ce se exprimă în versuri, trebuie să scrie măcar o pagină.
A, B, C, D: (ridică mâinile, și în cor) - Putem să și desenăm, să redăm o întâmplare ca un desen animat, în secvențe succesive. Avem la noi creioane colorate și guașe, pentru că ultima oră e de arte plastice.
Doamna Profesoară: (descumpănită) - Nu m-am gândit la asta... (face o pauză)
B: - Și dadaiștii au procedat la fel și au rămas în istoria literară.
C: - Și suprarealiștii. Scribăluiau pe tablourile lor. Noi facem invers. Desenăm în prelungirea scrisului.
A, D: (în cor) - Propun să scriem teza pe caietul de desen. E hârtia mai bună.
Doamna Profesoară: - E în regulă. Văd că teza asta a devenit mai mult experimentul vostru decât al meu. Sunt de acord. Doar să nu vă inspirați unul de la altul. Desenatorii să stea singuri în bancă sau cu un scrib adevărat alături.

Intermezzo

Elevii aplaudă. Se reașază în bănci. Încep imediat să scrie febril. Profesoara se plimbă printre rânduri.
Se oprește în dreptul lui X care stă nemișcat și privește absent la foaia albă de hârtie.
Profesoara trece în câteva rânduri pe lângă el și se oprește în dreptul lui ostentativ, fără să spună nimic. X e din ce în ce mai tensionat.

X: (se ridică în picioare, imperativ) - Doamnă, trebuie să merg la baie!
Doamna Profesoară: - Ai de gând să te mai întorci?
X: Se înțelege.

...
X se întoarce și se apucă imediat de scris. Profesoara îi zâmbește. Elevii par toți foarte concentrați și fericiți. Fiecare pare să se simtă în largul lui.
.....
Caietele se adună unul câte unul într-o stivă. Profesoara se uită la fiecare în parte preț de câteva minute, pe unele le pune de-o parte. Când termină de sortat, se ridică de la catedră și se oprește în dreptul elevului X.

Actul II

Doamna Profesoară: - Vă anunț că toată lumea a luat notă de trecere. Am pus de-o parte câteva lucrări pe care aș dori să le citim și să le discutăm împreună. Nota 10 nu exprimă neapărat calitatea scrisului, ci sinceritatea lui sau ideile deosebite. Cele notate cu 5 dau cont de un stil sărac și neconvingător. Poate cu una-două excepții, notele ar fi fost aproape sigur aceleași, dacă ați fi primit o analiză literară la una din operele studiate. Tezele vă aparțin, vă vor fi returnate la sfârșitul orei, dar am intenția de-a fotocopia câteva - dintre cele remarcabile - cu acordul vostru, bineînțeles.
Cum spuneam, una din aceste câteva excepții este colegul vostru mereu agitat și pus pe harță. (îl privește zâmbind pe elevul X. X își coboară jenat privirea.) A obținut nota 9, adică mult peste notele lui obișnuite la această disciplină pe care o ignoră cu desăvârșire. Prin urmare, vina a fost în totalitate a mea. Nu l-am apreciat îndeajuns sau nu i-am descoperit talentul, răspunzând cu agresivitate la agresivitatea și indisciplina lui. Performanța lui este dublă, pentru că în prima jumătate de oră, nu a produs nimic. Până nu s-a întors de la pipi, elev' nu a scris niciun rând.
X: - N-am fost la pipi. Am fost să iau o gură de aer. Când am ieșit în curte am stat de vorbă cu cineva. Asta a fost inspirația mea. E drept că mă trecea și pipi, dar n-a mai fost timp și pentru asta. Am zis să nu exagerez, în plus, timpul se scurgea în detrimentul meu.
Doamna Profesoară: - Prin urmare,... printre rânduri... elev' are talent, măcar dacă s-ar ține de scris!

«Simțeam nevoia să ies din rigorile tezei la literatură, să iau o gură de aer. Oricum nu eram în stare să produc un singur rând. Toate ideile mi se învălmășeau în cap. Nu că n-aș fi avut despre ce să scriu, dimpotrivă, mi-era greu să aleg. Un an de zile e un timp infinit pentru cineva care trăiește intens și se confruntă toată ziua, chiar dacă fără sens, uneori doar așa ca să se afle în treabă sau să iasă în evidență. Mai ales un an atât de dificil ca ăsta, în care au murit atâția oameni. Dar ce înseamnă oamenii ăștia pentru mine? Nimic. Ei n-au existat și continuă să nu existe, morți sau vii. Prin urmare, când nenorocirea trece pe lângă noi, fără să ne arate fața ei adevărată, totul e bine și frumos. Viața merge înainte. Sunt un tip înalt, atletic, fetele mă adoră, chiar dacă pretind că mă disprețuiesc, deci ies în evidență de la natură. N-ar fi nevoie să fac nimic, iar eu mă agit într-una. Nu știu de ce, presupun că ăsta e felul meu, sau așa cred că ar trebui să mă comport. Că nu sunt destul atât cât sunt și trebuie să mă multiplic, să mă umflu, să fiu și mai mult, fără să bag de seamă că în felul ăsta nu fac decât să mă împuținez... Ca broscoiul care competiționează cu Boul din fabula lui La Fontaine.

Prin urmare, mă aflu în curtea liceului. Pe bancă, stă cea mai mică fetiță. Am remarcat-o mai de mult, întocmai din acest motiv. E în anul întâi. E atât de mică, încât îi atârnă picioarele pe marginea băncii, ca ale unui copil. Poartă galoși de cauciuc cu baretă și mânuși cu un deget. Așa cum stă pierdută pe bancă cu privirea în gol și bălăbănindu-și picioarele, pare un copil trist și părăsit. Nu știu dacă e urâțică sau nu, mai degrabă da, dar arată ca o stârpitură, ca o gânganie mică pe care n-o strivești, doar ca să vezi încotro o ia. Respir adânc de câteva ori și dau să mă întorc la oră, imaginea ei îmi face cumva rău, un rău pe care vreau să-l reprim, care mă învăluie odată cu aerul rece. Dar privirea ei mă ațintește în loc. Se vede că și ea mă știe - drept golanul școlii din anul IV, care nu va trece sigur bacul pentru că și-a ridicat toată școala în cap.

X: - Ce faci aici, de ce nu ești la ore? Cum te cheamă?
Tania: - Vin de la cancelarie unde m-au anunțat că fratele meu a decedat acum o jumătate de oră la spital. Era elev în anul trei, la D. M-au trimis acasă.
X: - COVID? Ȋmi pare rău, condoleanțe.

Tania izbucnește în plâns în sughițuri și scuturături, ca și cum numai auzul acestui cuvânt magic ar fi trezit-o la realitatea din care fratele ei a dispărut subit.

X: - Suferea de ceva? Avea o constituție mai slabă? Era pe respirator? Nu prea-i știu pe cei de la D. Credeam că e clasă numai de fete.

Tania dă din cap și mă privește reprobator, ca și cum ar fi trebuit să știu că rațiunea morții nu stă în statistica și dovezile superflue ale muritorilor.

X: - ȘI tu, de ce nu te duci acasă? Ce rost are să stai aici în frig? Sau poate la spital, să-ți vezi fratele pentru ultima oară.

Mă cutremur imediat la gândul morbid care tocmai mi-a ieșit pe gură. Ce imagine! să-ți vezi fratele mort, buhăit și emaciat de lipsa aerului din plămâni. Cât pot fi de idiot, să mă gândesc la morții care stau întinși pe catafalc și la lumea care trece pe lângă ei să-și ia rămas bun, să-i atingă cu dosul palmei, sau chiar cu buzele. Asta e imaginea mea despre moarte. Nu mi-a murit nimeni foarte apropiat, încă.

Tania: - Nu pot să merg acasă, pentru că fratele meu nu mai locuiește acolo. Era singurul din familie cu care mă înțelegeam. Părinții mei mă urăsc, pentru că sufăr de nanism. Iar fratele meu e băgat într-un sac legat la vârf, așa se procedează cu contagioșii. Nu mai poate să-l vadă nimeni. E de nevăzut,... el e oricum o nevăzută în momentul ăsta. Fratele meu e în neant.
X: - Știi ce? Eu nu cred că ai nanism, mie îmi pari foarte proporționată, ești doar mignonă, adică în alte dimensiuni decât majoritatea. Atâta tot.
Tania: - Nici n-am, conform analizelor. Dar așa le place lor să spună. Ei sunt amândoi foarte înalți, așa ca tine! O genă rătăcită, cine știe de pe unde! N-avem decât poze vechi de familie cu giganți. Celelalte au fost, probabil, distruse.
X: - Eu trebuie să plec acum. Am de dat o teză la Limba Română și mai am mai puțin de o jumătate de oră. Dacă mă aștepți, te duc acasă, sau unde vrei tu. Putem sta mai mult de vorbă.

Tania își ridică ochii mari și strălucitori spre mine. Atunci realizez cât de mari sunt ochii ei în raport cu statura ei mică. Ce ochi frumoși și pătrunzători are Tania! Mă străbate așa dintr-odată dorința de-a vorbi acelor ochi. Și ca de-obicei, ce-mi pun în minte mi se împlinește!
Tania încuviințează, mă va aștepta până termin teza.

Tania: - Atunci, de ce ești aici?
X: - Am ieșit să iau o gură de aer. Dacă mai stăteam o clipă înăuntru, aș fi murit sufocat ca fratele tău.
Tania: - Sufocat?
X: - Da. De idei, îmi veneau prea multe idei și mă gâtuiau. Mi-e greu să-ți explic... Va fi mai mult de o jumătate de oră, pentru că va trebui să rămân să discutăm tezele.
Tania: - Te aștept. Nu am unde să mă duc și nimic de făcut. Nu vreau să dau ochii cu părinții. Să le văd privirea coborâtoare, acum că fratele meu, înalt ca și ei, nu mai există, întrebându-se de ce n-am fost eu în locul lui? O cantitate neglijabilă, o moarte neglijabilă. Ne-ar trebui o unitate de măsură pentru moarte, proporțională cu mărimea defunctului. Fizica newtoniană n-a inventat așa ceva, iar cuantica o s-o studiez abia în anul IV. Unitatea asta ar putea deveni o măsură a suferinței părinților mei.»

Aceeași o elevă: - De ce ați notat teza doar cu 9?
Doamna Profesoară: - Nu știu nici eu de ce. Până și gramatical, era surprinzător corectă. Trebuie că am avut un motiv. 10 e o notă care se dă prea ușor, sub un impuls necontrolat. 9 e rezultatul unei analize profunde, e o decrementare a lui 10, o tentativă de evaluarea a perfecțiunii. Cred că a fost singurul motiv. Ciudat, restul tezelor selectate au nota 10. (către X) Elev', dacă nu ai întrebări asupra notei, poți pleca la Tania. Te așteaptă.
X: - Pe cine dracu' interesează nota? Problema mea era să nu rămân corijent în anul IV să pierd bacul. (Se îndreaptă spre ușă fericit. La ieșire, se întoarce cu fața spre clasă, arborând o strâmbătură, din mână face întâi semnul victoriei, apoi lasă unul din degete în jos și scutură încă o dată din mână)
Doamna Profesoară: - Trecem la o altă lucrare selectată, cu nota 10 - cum spuneam - pentru sinceritatea și luciditatea celui care, desprins de influențe, de mediu, cu instrumentele sale, caută adevărul. Puțini reușesc asta și pentru tineri e cel mai greu. Fiind în formare, ei asimilează de peste tot, fără discernământ. Astăzi opțiunea e uriașă, și impostura și mai mare. E greu să navighezi prin marea de informație și dezinformare și să te menții la suprafață. Să nu te scufunzi în mocirlă.

«Familia mea e întru-totul conspiraționistă. Unchi, mătuși, verișori - dintre cei mai înfocați! - părinții mei au fost și ei corupți, încet, încet. Nu că aș fi eu ne-rinocerul familiei, și nici nu mă laud cu asta, dar am sentimentul că mă depărtez tot mai mult de ei. De o lume, la care privesc cu nostalgie, din spatele unui ecran. Unde s-a dus copilăria mea cu unchii și mătușile dragi, unde eram invitat cu părinții la cafele și dulceață? De-altfel, de când cu COVID-ul ăsta blestemat, familia mea numeroasă nu mai comunică decât prin schimburi de mesaje către linkuri dubioase și site-uri unde vorbește câte un iluminat și inspirat profet despre apocalipse, arma biologică a vaccinului, Marea Resetare, noua generație de hibrizi în care ne-a transformat vaccinul, infertilitatea până la a treia generație (fără să fie clar cum ai trece infertil de primele două!) și tot soiul de alte aberații docte, bine documentate și argumentate cu statistici infinitezimale, în care excepția devine regulă și accidentul cauzalitatea supremă. Și toate astea ca să formuleze indirect niște manifeste politice, unele poate chiar corecte. Dar la ce ajută acest ambalaj care să inducă alerta, frica, neîncrederea, vulnerabilitatea unui viitor îndeajuns de vulnerabil așa cum este?
.....
Verișorii mei, abili manipulatori ai tehnologiei, studenți la computer science, la o universitate privată în limba engleză, reprezintă furnizorii inepuizabili ai acestor surse incredibile de bullshit cu care își alimentează zilnic familia. Mătușica mea dragă, odinioară veselă și hâtră, e lovită zilnic de atacuri de panică, de când participă la ședințele zoom ale familiei - un fel de cabală spiritistă în jurul monitorului - unde se dezbat probleme grave. Cei trei armăsari ai Apocalipsei s-au transformat într-o herghelie de dragoni (bineînțeles chinezești) care ne fură vitalitatea, identitatea și ne ștampilează genele. Ei vin noaptea în cavalcade cotropitoare și deranjează somnul mătușii. De-o vreme, inima ei își oprește bătăile pentru câteva secunde și nu mai poate respira. Mătușa crede că inima ei e dirijată de cipul introdus de primul vaccin. Pe al doilea nu l-a mai făcut că nu a lăsat-o familia. Eu fiind vaccinat, fără aprobarea lor, la școală, sunt considerat un hibrid. Și într-un fel așa mă și simt. Ei sunt în continuare familia mea și îi iubesc, dar mă gândesc la ei ca la ceva îndepărtat. Prefer să răsfoiesc un album de poze, să le surprind chipurile mai tinere și vesele, decât să-i aud perorând și dându-și cu părerea despre lucruri despre care nu știu nimic. Nu că ar fi niște ignoranți, sunt oameni cultivați cei mai mulți dintre ei, dar știința noastră e prea limitată și specializată în ceea ce facem - cu ce ne ocupăm o viață întreagă.
.......
A mai trecut un an. Crăciunul precedent s-a desfășurat tot pe Zoom, cum probabil va fi și ăsta. De Moș Crăciun nici nu poate fi vorba. Cei mai mici membrii ai familiei nu înțeleg de ce nu mai vin invitații cu cadouri, sau măcar fără... În loc să ascultăm colinde și pe Nat King Cole cântând magnific pomului, vom dezbate și re-dezbate ce a mai cuvântat cutare sau cutare ezoteric investit cu darul prezicerii. Pandemia e în creștere, la fel și adrenalina care aleargă printre discuțiile noastre puerile. Conspiraționismul e și el de mai multe feluri și grade. Teoriile abundă și se mai bat și cap în cap. Atunci să vezi, injurii feroce și altercații, de n-ar fi ecranul rezistent și metafizic al Zoom-ului, s-ar fi luat de mult la bătaie. Mă uit la ei ca la un teatru de păpuși.

Cred că am să mă retrag din pătrățelul de Zoom alocat familiei mele și am să mă cuibăresc sub pomul de Crăciun ca o jucărie, până când vor trece toate; și pandemia și psihoza familiei și atacurile de panică ale mătușii, adică până va veni Moș Crăciun să mă întoarcă cu cheița din nou la viață.»

(Aplauze la clasă deschisă. Ovații. Cei care nu aplaudă, arată cam descumpăniți, parcă treziți dintr-un somn găunos.)

Doamna Profesoară: - Să trecem la următorul 10. Iată o disertație valabilă.

«Nu sunt un elev de nota 10, mai cu seamă la această disciplină, deși anul ăsta n-am prea ieșit din casă și am citit mai mult. Chiar și notițele Doamnei Profesoare. Abia acum, când am studiat pentru teză, mi-am dat seama cât de mult îmi folosesc. COVID-ul a fost și este devastator, dar a avut și consecințele lui bune. Proștii au ieșit în evidență mai mult decât oricând. De exemplu, în politică. Și-au ridicat poalele în cap. Problema e că atunci când proștii se manifestă atrag după ei și mai mulți proști. Asta e ce s-a întâmplat acum, mai mult ca oricând. A ieșit prostia umană la suprafață. Și pentru că totul tinde să se armonizeze în natură, inteligența care s-a pus în slujba răului - acea parte pervertită a naturii umane - a făcut pace bună cu prostia, ca să-și poată urma interesele. Eu cred că asta e esența timpurilor pe care le trăim, exacerbarea prostiei. COVID-ul ne-a ajutat să înțelegem mai bine lucrurile astea. Că trebuie să privim cu măsură și cu rezerve, și la dreapta și la stânga. Politica, de orice parte o fi ea, este cel mai bun exemplu. Prostia se luptă cu Prostia, deci orice am face, tot ea învinge. Deștepții care se pun în slujba ei, sunt singurii care au de câștigat. Un câștig derizoriu, efemer, dar câștigul e câștig, construit pe seama proștilor fuduli, îngâmfați și orgolioși. Câștigul e și de partea lor, pentru că se simt importanți și necesari. Vulgul este expresia manifestă a prostiei. Pane e circenses, cum ați exemplificat dumneavoastră la clasă de curând. Când ne-ați îndemnat să nu ne alăturăm vulgului. Emulația e bună - mai exact inocentă - la concertele de jazz, la meciurile de fotbal, dar nu când e vorba de credința oamenilor ce poate fi manipulată atât de ușor.»

Doamna Profesoară: - Următoarea lucrare este despre iubire și vulnerabilitatea ei, despre magia artei. Nu mai puțin interesantă. Aș numi-o după Garcia Marquez: Dragostea în vremea COVID-ului.

«Unul dintre marile neajunsuri ale COVID-ului este nemersul la cinematograf. Majoritatea caselor de cinema au dat faliment. Clădirile au fost reconfigurate și folosite în alte scopuri. Cinematografia este arta mea preferată, motiv pentru care consider că a vedea un film pe un i-device este o blasfemie. Prin urmare, mergeam foarte des la cinematecă, era distracția mea preferată. Înainte să se închidă sala - când COVID-ul a devenit foarte agresiv - începusem să merg acolo zilnic. Nu mă interesau chiar toate filmele, dar mai erau și alte motive. Se face că m-am îndrăgostit de fata cu mască, sau mai precis de ochii ei. Ne lega în plus pasiunea pentru film, ceea ce nu era puțin lucru. Încercam în fel și chip să-i ghicesc trăsăturile prin forma măștii ce se așeza mai sus sau mai jos pe față, atârna mai liber sau mai strâns, dezvăluindu-i câte-o porțiune, în fapt, irelevantă. Când a început și ea să mă observe și să-mi arunce ocheade, mă așezam timid pe același rând cu ea. Nu tocmai alături, că nu era permis în vreme de COVID, iar sala era pe jumătate goală, dar îndeajuns de aproape încât să ne putem arunca priviri în timpul vizionării. În plus, era mereu însoțită de un domn distins, mai în vârstă, despre care nu îndrăzneam să cred că era altul decât tatăl ei. Ne priveam intens, întorcându-ne capetele în tandem, exact în momentele speciale, ce în alte condiții ar fi constituit obiectul unor lungi dezbateri despre ce se întâmplă în spatele ecranului. Fascinația era dublă, imaginea primă și jocul secund din ochii ei. Era COVID, lumea murea conectată la aspiratoarele spitalelor infectate, în fiecare zi auzeam că a mai plecat un vecin sau o cunoștință dintre noi, iar eu eram cuprins de o nesăbuită fericire. Mă simțeam tot mai îndrăgostit și tot mai neputincios și indiferent la suferința umană. Oamenii din jurul meu deveniseră o specie, ca oricare alta, pe cale de dispariție. Pentru mine nu exista decât fata din spatele unei măști. Când eram în sala de cinematograf, totul se desfășura ca într-un vis. Nu existau opțiuni, temeri sau îndoieli. Totul curgea. Acasă, însă, gândul meu umbla anxios. Dacă fata de sub mască era de fapt urâtă? Dacă ochii ei strălucitori nu se armonizau cu un chip scâlciat sau pocit? Și ce dacă, îmi spuneam, eu tot pe ea o iubeam. Mă închipuiam un prinț arab ce nu avea să îndepărteze burka iubitei decât în noaptea nunții. Inefabilul a durat câteva zile. Cinemateca s-a închis. Nu am știut, nici eu, nici ea. Stăteam stupefiat în fața porților închise, un afiș mare pe ușă anunța sfârșitul amorului nostru mascat. Apoi i-am zărit din spate silueta în depărtare, la braț cu acel domn distins, ce poate nici măcar nu era tatăl ei. Fusese acolo, doar cu puțin înaintea mea. Pământul mi se năruia sub picioare. M-a apucat un fel de amețeală și de rău, ca și cum existența mea lua sfârșit. Eram paralizat. Ce-aș fi putut face? Să fug după ea și să încerc să-i vorbesc? Nu mă puteam desprinde din loc, picioarele nu mă ascultau. Totul se învârtea cu mine. Mă întrebam dacă nu am cumva COVID. Am început să respir ritmic, din ce în ce mai repede. Plămânii se mișcau ascultători, dar nu și picioarele care refuzau să se desprindă. Și nu le-am putut mișca, până când fata din spatele măștii a dat colțul și a ieșit din raza mea vizuală. Au trecut câteva luni și cinemateca nu s-a mai deschis. Nici iubita mea nu mi-a mai ieșit în cale. Cu timpul, nu-mi mai doream s-o întâlnesc. Am început să urmăresc filme pe gratis, pe calculator. La început mi-a venit greu să-mi încalc principiile. Apoi, cu timpul, m-am resemnat. Te obișnuiești cu ecranul mic și puchinos, cu absența iubitei cu chipul acoperit de mască. Și cu COVID-ul ne-am obișnuit. Restricțiile vin și pleacă. La fel și morții care ne vizitează din când în când. Rămânem doar cu memoria lor. După o vreme, dispare și ea. Doar ce e scris rămâne. Ăsta ar fi și sensul acestei teze neobișnuite. Pentru cine vrea să citească.»


Aceeași o elevă: - Doamnă, ați pus atât de mulți de 10, ca niciodată. Dar, n-am aflat care teză ați apreciat-o cel mai mult. Mă gândesc că totuși pe prima, cea cu Tania, fata din anul întâi.
Doamna Profesoară: - Nu există nicio Tania în anul întâi și n-a murit niciun elev de COVID în ultimele luni, la noi în școală. Am trimis un text la secretariat, ca să aflu mai multe detalii, imediat ce prodigiosul nostru scriitor a tulit-o.
Aceeași o elevă: - Vreți să spuneți că de fapt totul a fost o fabulație? Că X a inventat toată povestea cu Tania? Incredibil. Totul părea atât de real. Absența lui lungă din clasă, pe timpul tezei...
Z: - A fost un pipi foarte lung ce se cerea justificat. Dar nu cred că asta ar trebui să afecteze aprecierea tezei. Și mie mi s-a părut cea mai bună. (face o pauză) Deși, a trișat! Dumneavoastră ați cerut o întâmplare desprinsă din realitate care să reflecte problemele sau crizele actuale. Ori amicul nostru a alunecat în ficțiune. Teoretic, ar trebui depunctat.
Doamna Profesoară: - În mintea lui, Tania a existat. Sau poate elev' a alunecat pentru câteva clipe într-o existență paralelă. Asta ni se întâmplă adesea în vis, dar e posibil și în stare de veghe. Mai e posibil ca secretara să nu fi aflat încă, greu de crezut, însă. Ea află și ce nu este.
Aceeași o elevă: - Și Tania? De ce nu e în catalog, atunci? Poate o cheamă altfel și Tania e doar o poreclă sau un nume netrecut în buletin.
Z: - Doamnă, când ați vrut să spuneți că nu e tocmai ficțiune, Tania a existat pentru că X a trăit cu adevărat prin ea. Vorbeați mai devreme de scris ca trăire autentică.
Doamna Profesoară: - Tot ce-i posibil. În oricare dintre variante, nota rămâne aceeași. Toate tezele sunt foarte bune. Oricum, declar experimentul reușit. Acum sunteți liberi.

(Profesoara își ia catalogul și iese. Nimeni nu se mișcă sau dă vreun semn de plecare. Clasa e cufundată în tăcere deplină. Cortina cade)

Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)