Pare-se că se punea la cale, de sus, o sarcină în tandem. Sigur că am decis cu toții că, pe viitor, vor fi cele mai bune prietene. Dacă nu vor simți asta, le vom ajuta forțat să simtă
asta, alături de fetița altor doi foarte buni prieteni. Ea e mai mare cu câteva luni. A venit pe lume la începutul anului 2021. Așa că iată-ne trei cupluri, șase prieteni, care au adus copii pe lume în 2021. Februarie, august și septembrie. Ceea ce am uitat să vă spun este că și cea de-a treia e tot fetiță. 
Asta după ce, toți șase, am devenit cupluri în 2013. E un pic înfricoșător destinul. Trebuia, deci, să facem și copiii în același an.Asta ar fi pe scurt schema anului trecut, 2021. Mai știi cum se urează la final de an: 'Un an cât mai rodnic să aveți?' Ei, bine, am avut din plin. Am rodit cu toții. Pentru mine, anul de departe cel mai bun, lăsând la o parte contextul dificil în care ne aflăm. A fost un an de 'flori de mucigai' căci, în toată nebunia globală provocată de acest virus, în mijlocul acestui război biologic, a răsărit floarea mea cea mai frumoasă.
Sunt sentimente noi și necunoscute de mine până acum. Nici nu știu exact ce se petrece. E ciudat să simți cum mișcă în tine când ești trist sau bucuros sau angoasat, ca și cum ar înțelege, ca și cum ați comunica prin codul Morse, un soi de 'I got you. I'm here.' E ciudat că simte și când bei cafea. Și-ți zice: 'hei, e cam tare cafeaua de azi'. Simțeam că trebuie să-i cer permisiunea. Sau, după ce beam limonadă, simțeam că trebuie să o întreb: 'hei, ești ok acolo?' Era ciudat să văd că trăiește prin mine și că depinde de starea mea. Mi-a fost rău o dată... și ea s-a zvârcolit înăuntrul meu. De parcă a simțit că mi-e rău și se zbătea să facă să fie bine. Sau de parcă lua asupra ei ce mi se întâmplă și-i era rău și ei. Cineva depindea de bunăstarea mea. Și asta poate fi înfricoșător. Mi-am dat seama că încă de atunci sunt responsabilă de ce i se întâmplă.
Apoi, știi cum e să auzi la doctor bătăi de inimă în burtă, sub buric? În loc să le auzi în locul în care ești obișnuit să auzi inima? În partea stângă sus? E unic. Știi cum e să vezi un soi de cursor pe burta ta și în același timp să vezi niște imagini vii pe un ecran în care cineva îți face cu mâna sau cască sau răsfiră degetele de la picioare?
E la fel de unic și ciudat. Pentru că nu reușești să cuplezi lucrurile între ele. Știam că mi se întâmplă mie și că e din mine, dinăuntrul meu ceea ce văd, dar mă uitam ca și cum se întâmplă altcuiva. Ca la un film. Cumva e surrealist. A fost greu să nu pot împărtăși cu Cătălin tot ceea ce ochii mei vedeau pentru că, fiind pandemie, el nu era lăsat să intre și să vadă în timp real petrecerea din burta mea, dar am păstrat multe portrete ecografice
la care amândoi ne uitam trăzniți.Pe măsură ce creștea burta și dorința de a-i descoperi ei chipul, se mărea și dorința mea de a mă întoarce la teatru. Nu mai fusesem demult. Toată pandemia se prelungise și mai mult pentru mine cu sarcina, pentru că nu am apucat să mă vaccinez și trebuia să mă protejez la maxim. Am evitat contactul cu oamenii cât am putut. M-am izolat. Tot finalul de sarcină am așteptat să mă întorc la teatru. Devenisem greoaie în mers, respiram greu, era vară și tot ce visam era să revin la teatru în toamnă. Voiam să fac totul în același timp. Să nasc, să sar în costum, să mă întorc pe scenă și apoi să vin acasă să-mi strâng copilul în brațe. Dacă puteam, și să câștig un război între timp. Voiam tot. Și da, la scurt timp după ce am născut, am venit la primul casting, m-am întors la teatru... A fost o noapte, însă, în care a trebuit să mă decid dacă vin a doua zi la solicitarea regizorului și am zis da. Dimineața, am decis să nu. Deși, culmea, îl așteptasem mult. Fusese o noapte grea, de colici. Eram nedormită, cu o fetiță plânsă. Așa că am ales să mai rămân puțin lângă fetița mea. Nu eram pregătită nici fizic, nici psihic pentru lucru intens, nu eram pregătită, de fapt, să mă despart de ea atâtea ore pe zi. Am ales să-i dau cât pot și cât am lapte matern. Să nu-l opresc pentru repetiții care nu-mi permit pauze pentru ea. Nu merită așa ceva.
Și, iată, scriu acum de acasă. Liniștită. Fără să duc nicio luptă cu regrete că nu sunt la teatru. Că nu joc, că nu repet. Sunt sărbătorile. Mă uit la bradul din primul ei Crăciun. Îți scriu de lângă ea. Ea doarme liniștit. Mă gândeam că dacă ar fi să pun un titlu anului care se duce ar fi: 'ce-ntâlnire a fost asta'. Am parafrazat o replică dragă mie dintr-un spectacol. Pentru că da, a fost o mare întâlnire... Când mi-au pus-o pe obraz nu am văzut-o foarte bine. Am simțit-o doar. Și au început să curgă lacrimi care nu știu clar ce exprimau. Curgeau. Atâta știu. E ceață un pic pentru ce a fost. E ca prin vis. Și după ce m-am dezmeticit bine din beția în care eram, am văzut-o. Știi cum e când ți se pare că ai privilegiul să vezi cea mai frumoasă fată pe care ai văzut-o vreodată? Poate știi... Pentru că da, fata mea e cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o și m-am îndrăgostit iremediabil de ea.
Finalul anului 2021 m-a găsit împlinită și liniștită. Obosită, dar n-aș da oboseala asta pe odihna de dinainte. Va veni și ea cândva. Poate. Sau poate nu. Până una alta, alături de tatăl ei, avem o Maria Constantina de crescut. Privind acum în spate, n-aș fi putut face o alegere mai bună pentru ea, nu ar fi putut avea un tată mai dedicat. El o merită pe ea și ea și-l merită ca tată.
Momentan... am ales să ne bucurăm de ea. Teatrul nu pleacă nicăieri. Mai poate aștepta. El se face și cu și fără mine. Nu ratez nimic de unde pot fi înlocuită. Aleg să fiu prezentă unde ea nu m-ar schimba. Din 2022 mai vedem ce și cum. Anul 2021 a fost în întregime al ei. Azi nu sunt artistă. Azi sunt mamă. Și e al naibii de bine. Ne apropiem de sfârșitul anului minunat care m-a făcut ce sunt acum. Fiecare sfârșit de an mă găsea pustie, cu un soi de nostalgie pentru ce a trecut. E primul an când abia aștept să văd ce aduce ianuarie și lunile de după. Primul 'mamă' și primul 'tată', primii pași, primii pereți pe care tre să-i zugrăvim
. Prima pisică ce tre să primească o coadă nouă, sau o blană nouă, pentru că sigur va fi jumulită.Primul zâmbet cu gingii deja l-am văzut. Știi cum e? Unic.
Și știi ce mai simt azi, acum? Sună ciudat, dar simt că pot fi periculoasă. De când e ea, simt că aș putea fi un animal periculos. Mă simt azi mai puternică decât oricând și simt că pot muta munții din loc.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)