Aici sfârșesc, de obicei, atât analizele critice complexe, realizate cu bună-credință și justă metodă, apelând la rațiune și mizând pe decență, cât și teoriile conspirațiilor, realizate cu ochiul pe spaime și necunoaștere, apelând la instincte și mizând pe frică. E, orice s-ar spune, o spectaculoasă aproape-unanimitate în a diagnostica / proroci răul ce este / va să vină.
Pandemia a accentuat starea de disperare (citește lipsă de speranță) amintită mai sus. Teama de boală, deruta, nesiguranța, oboseala fizică și psihică s-au amplificat. Colectivitatea a devenit acel spațiu în care oamenii se reunesc, fizic sau online, pentru a-și transmite / imputa reciproc propriile angoase. Cu toții cad de acord că le e rău & că le va fi și mai rău, aproape nimeni nu e de acord cu nimeni când vine vorba de cauze sau de metode de a schimba starea de fapt.
Pare că singura temă care ne mai stârnește exuberanța e finalul. Ne batem în grandomanii imaginând & aplaudând sfârșituri care mai de care mai spectaculoase. Cu ocazia Don't Look Up, non-happy-end-ul a intrat, în sfârșit, în mainstream și imaginarul colectiv a întors armele.
****
În anii de pe urmă, am tot plecat din București. Pandemia a mărit ecartul dintre mine și (ceea ce credeam că e și că va rămâne mereu) orașul meu. Când, pe final de noiembrie 2021, Andrei Rus și câțiva dintre colegii săi de la UNATC au produs o retrospectivă Godard ce a umplut (în limita covidiană) sala Cinematecii mari, lăsând cinefili deloc puțini cu amintirea cozii la capătul căreia n-au mai prins acces la Vivre sa vie, parcă am regăsit orașul pe care îl cunoșteam. Poate a fost doar o întâmplare, poate re-începutul unei frumoase prietenii (apropo, Retro JLG continuă și în ianuarie - februarie 2022).
În 2021, am ajuns, iar și iar, în Piatra Neamț, Sfântu Gheorghe, Cluj și Timișoara și am făcut scurte popasuri în Craiova, Brăila, Iași, Pitești și Ploiești. Mi-am petrecut timpul mai ales în teatre, dar și în cinema-uri, în spații de spectacol / proiecție în aer liber, pe străzi ori în baruri. Într-un fel, dacă omenirea cu care sunt contemporan nu se înșală și curând asteroidul ne va păpa pe toți, mi-am cam făcut în cap un traseu de-a lungul căruia mi-ar plăcea să conduc ultimul drum.
Dacă însă omenirea se înșală și neajunsul de a ne fi născut își prelungește termenul de garanție, orașele de mai sus, teatrele, cinema-urile, festivalurile, străzile și oamenii lor mi-au livrat ceva oleacă mai prețios. Fără a le idiliza, destul de conștient de multele și vastele lor probleme (cele mai multe infinit mai greu de rezolvat decât cele ale, de pildă, Bucureștiului), fără a le exclude defel din descrierea cu care a început acest text, locurile, evenimentele și oamenii aceștia mi-au oferit (și cred că au oferit oricui a avut șansa să îi întâlnească) privilegiul de a înțelege ce (ne) lipsește atunci când ni se pare că știm totul. De fapt, ce ne lipsește când, acoperiți de greutăți, ne dăm pe mâna grandomaniei finalului: încrederea.
Încrederea că scopul final al exercițiului critic e încercarea de a corecta neajunsurile și de a produce schimbările care să producă mai binele. Încrederea că ce urmează după fiecare mare spaimă, după fiecare mare încercare, e încercarea de a reclădi, de a reinventa. Încrederea că, în ciuda tuturor marilor sale defecte și păcate, specia căreia îi aparținem a reușit să producă, peste milenii, și câteva splendori din a căror sevă ne hrănim în fiecare zi a vieților noastre. Încrederea în ceilalți, încrederea în noi înșine.
***
Prin efort, prevedere, seriozitate, umilință, spirit de echipă, șansă, discreție, imaginație și talent, s-au întâmplat (și) în acest an, în format fizic, Festivalul de Teatru Piatra Neamț, TIFF, FEST-FDR, Showcase Teatrul Maghiar de Stat Cluj ori DbutanT. Pe baza acelorași ingrediente, au avut premiera, în 2021, Pattern, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câine cu om. câine fără om, Neidentificat, Richard III, alcool, lumină și puțină moarte, Întregalde, Titanicul, Hamlet, Consimțământ, Swamp City, VA URMA. Pe Planeta Oglindă, Macbett, Vițelul de aur, Romeo și Julieta, Grădinărit uman, Cartoforii, Livada de vișini, Talking Toilets, O noapte furtunoasă sau Zorba grecul. Sunt doar câteva dintre titlurile care au apărut în acest an și care contează. După cum Orașul cu fete sărace, Gewalt la Darabani, Verde tăiat, MaMe, Porno - Povestea soției mele, Toată liniștea din lume, Scene dintr-o căsnicie, Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese, Pam Param sunt parte dintre titlurile anului precedent, pe care le-am recuperat în acest an și care contează.
Acum, când cei mai mulți dintre noi stăm cu ochii pe cer și cu gura pe ceilalți, evenimentele, filmele și spectacolele amintite mai sus ne-ar putea învăța că cea mai distrugătoare cometă bântuie de-o vreme printre noi și face deja ravagii. Și că împotriva ei, împotriva lipsei de încredere, singurul antidot / vaccin e o anume combinație de efort, prevedere, seriozitate, umilință, spirit de echipă, șansă, discreție, imaginație și talent.
*