E dificil să desparți anii atunci când timpul parcă încremenește, când zilele sunt ispitite să pedaleze în gol și ne forțează să ne obișnuim cu ritmuri străine. Dar există și ceva esențial de aflat prin călătoriile interioare spre care aceste încetiniri ne îmbie.
2021 are pentru mine un gust ca niciun alt an. Izolarea stârnește inițial o răzvrătire, apoi, punând lucrurile în perspectivă, constatăm că avem nevoie să găsim ceva pentru a recupera teritoriile de libertate la care nu putem ajunge. Le recâștigăm construind, întinzând punți către oameni. Aruncându-ne într-un exercițiu tenace - câteodată jucăuș, mereu provocator - al speranței.
Am întâlnit oameni frumoși, prin gesturile și cuvintele cărora orele au căpătat tâlcuri revelatoare și viața a zvâcnit de prea-plin. I-am redescoperit pe cei care mă înconjurau, cu răbdare, de vreme îndelungată. Și care probabil așteptau discret, fără reproș, de cine știe când, să mă întorc. I-am ascultat cu mai multă luare-aminte. I-am înțeles mai bine, deschizându-mă către ei, către ceea ce voiau să știu. Pentru că atunci când nu poți să îi vezi pe ceilalți, tot râvnești să ajungi la ei și cuvintele își intensifică aura, vibrația aparte, învață ele însele să se rotunjească a îmbrățișare, până și în intervalul unei neînsemnate tăceri. În trepidația altor ani, cu vuietul clipelor lor mărunte, dispersându-se și apoi dizolvându-se fără urmă, fie nu aveam când să vorbim, fie îmi secătuia prea iute disponibilitatea interioară de a asculta, de a stărui asupra a ceea ce ajungea în final să se oprească sfios la a fi doar pe jumătate spus. Într-un fel care mă va tulbura de câte ori voi privi înspre acest timp, 2021 e pentru mine un an al iubirii.
Și apoi, modulând registrele afective, o altă iubire: teatrul, întinzând oglinzi cu apele lor enigmatice reverberând în nesfârșite ecouri... De departe nu am putut vedea atâtea spectacole în alți ani. Spațiul online mi-a înlesnit regăsiri după care am tânjit. Vacanțele acestui an au fost axate pe festivaluri - o conjunctură exterioară cu totul nefirească a dus la reinserarea firescului în existența mea. Un paradox... și oare de câte ori ți se oferă șansa ca paradoxuri cu sclipiri amare să ducă totuși la împliniri? De câte ori îngustările potecilor și ocolișurile nedorite ivesc drumuri spre noi înșine, pe care ajungem să le percepem la un moment dat pe deplin necesare? Probabil nu chiar atât de rar, însă neavând exercițiul acestor favorabile reașezări, le ignorăm sau le uităm grabnic.
Teatrul mi-a dăruit bucurie, mi-a întețit un neastâmpăr al explorării, mai ales prin evenimentele prezentate la festivalul sibian din august 2021. Acolo am simțit pulsul planetei altfel decât în jurnalele de știri. Și am simțit un spirit consecvent, generos, apt să înfrângă îndoielile și să sporească încrederea prin puterea ziditoare a speranței.
Parafrazând un cunoscut citat, aș putea spune (la sfârșitul unui an care încă o dată ne-a testat limitele și capacitatea de a ne reinventa) că nimeni nu se poate simți, în același timp, recunoscător și disperat. O modalitate de a trăi dincolo de nivelul plat al supraviețuirii este cultivarea gratitudinii pentru oamenii care au fost lângă noi, pentru cei care ne-au inspirat și au făcut să rodească lumi ce stăteau cuminți în așteptare. Într-una dintre cărțile pe care le-am citit când anul de-abia prindea contur m-am oprit asupra unor rânduri anume - sunetul lor se plia în acord total cu ceea ce intuiam, lăsând să se strângă laolaltă, prin ricoșeuri secrete ale sensurilor, înțelesuri care până atunci erau disipate în suspensii: "Am scris aceste povești pentru a mă vindeca eu însămi de dorul celor pierdute și m-am jucat cu umbrele până când am putut ieși din nou la liman, unde mă aștepta de mult ignorata frumusețe a clipei prezente." (Monica Pillat, Invitație la vis). Preocupați de incertitudini și neliniști, tindem să pivotăm departe de bucuriile simple, scăpând din vedere că fericirea, dragostea, speranța nu pogoară peste niște puțini aleși, ci ne fac tuturor semn.
Sutele de zile ale acestui an în care am topit la flacără când domoală, când vie, tristeți și doruri rareori mărturisite, dar și energie, entuziasm, curiozitate, încântarea pentru ce am primit prin miraculoase și binevoitoare întâmplări, mă îndeamnă să alterez adagio-ul clasic prin filtrul de culoare al unui optimism care ne-ar putea fi de folos: multe daruri ne-aduc venind în rotirea lor anii, multe rămân să se devoaleze încet în tainicele învolburări ale trenei lor de nostalgii...
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)