Niciodată nu m-am suspectat c-aș putea să fiu un om rău. Nu știu să fac răul. Chiar dacă-ncep să-l fac, îl stric cu o fărâmă de bunătate, care vine din frică, din respect, din credință, din educație sau poate, dintr-o infinită iubire din care am fost născută. Și totuși, în anul 2021 m-am simțit de parcă n-am făcut tot binele pe care aș fi putut să-l fac. De când am plecat de acasă, din Hârșova, am muncit în fiecare zi, uneori și câte zece ore pe zi, sau mai mult. Când muncești, n-ai timp să clevetești, să-i scormonești destinul altuia, să ai ciudă pe unul și altul, să naști frustrări din reușitele celorlalți. 2020 a fost un an al pandemiei generale și-a statului în casă. O nivelare a insuccesului tuturor. O egalizare aproape comunistă a șanselor la muncă și odihnă. 2021 a venit c-un pic de gură de aer în ceea ce privește oportunitățile. Ș-atunci, când eu am stat și lumea n-a mai stat în loc cu mine, m-am simțit un om profund rău, invidios și lipsit de inițiativă. Și mi-a lipsit candoarea. Și m-am simțit puțină.
Tot ce scriu aici se vrea a fi un bilanț. Pot s-o fac simplu, contabilicește: Ziua Z, Povestiri Culese, Libretto Solitudine, O insulă, un pilot pentru un serial, o reclamă, cinci castinguri ratate, înscrierea la SuperStar și fuga de-acolo și-o nominalizare UNITER. Slavă Domnului că viața e atât de multă în afara meseriei și că bilanțul ei se calculează, mai ales la final, când te-apucă deja o dulce nostalgie, în lucruri care nu pot fi cuantificate într-o frază de prisos. Așadar, am să scriu despre câteva momente din 2021 care or să treacă proba timpului, fiindcă se sedimentează undeva înăuntrul meu și mă cresc prin simplu fapt că mi s-au întâmplat.
Mai. Mă aflu în curtea unei biserici, la înmormântarea mamei singurului bărbat pe care-l iubesc de sfârâie arterele inimii. Plâng pentru el, plâng pentru familia lui, plâng pentru ea și mai plâng pentru mine. Plâng pentru mama, plâng pentru tata, plâng pentru că-n fața morții nu plângi un singur om, plângi moartea însăși. La slujba, îmi vibrează telefonul încontinuu. Pe mine nu mă sună oamenii. În niciun caz prietenii care știu că am fobie de-a vorbi la telefon. Îl închid fără să mă uit. Ies din Biserică și văd zeci de mesaje cu felicitări. Fusesem nominalizată la UNITER. M-am uitat spre cer ș-am râs. Mi le dai pe toate cu-atâtă îngăduință. Că tu știi că n-am cum să mă bucur azi. Și mai știi că n-o să mi se urce la cap. Fiindcă-n fața lucrurilor cu adevârat importante și dureroase, micile reușite le bagi în buzunar și le rătăcești acolo. Și când scoți bricheta, din același buzunar, să-ți aprinzi o țigară-n timp ce stai la pomană și bei țuică cu neamurile îndoliate, îți cade succesul și-l calci cu tenișii Converse, din neatenție. Dar mulțumesc, Doamne Doamne, că nu mă lași ispitită să cred că-s suficientă.
Iunie. Am terminat masterul, am împlinit douăzeci și patru de ani. Îmi fac ziua de naștere în curtea teatrului de la Constanța cu prietenii și familia. Plouă cumplit și pământurile lu' tata sunt inundate. Pe 19 iunie am omorât 47 de gărgarițe. Gargarița simbolizeaza norocul. Am o stranie senzație că am în continuare douăzeci de ani.
Iulie. Port o rochie superbă făcută de Corina Boboc. Draga de ea, de-ar fi știut de câte ori am agațat-o în tocuri nepotrivite pentru două picioare șui, nu s-ar mai fi chinuit cu-atâta talent. Mă, Alex, ăștia vor cică să-mi ia interviu, să mă dea la televizor. Or să zică toate neamurile și cunoștințele că-s proastă, mă știi cum sunt, nu știu să vorbesc. N-am nimic memorabil de zis. Ș-oricum nu câștig, ș-oricum și dacă să zicem că o să câștig, ce fac? Ce zic? Cui mulțumesc? N-am pregătit discurs. În discursuri tre-să mulțumești din complezență și celor cărora nu vrei să le mulțumești. În timp ce bodogăneam ca o moară stricată, mi-am rupt rochia. Am fentat interviul și am intrat în sală. "Și premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar..." Nu-l iau. "Diana Vieru". Mâinile-mi pornesc cu aplomb în aplauze sincere și calde. În sfârșit, mă simt un om bun, cred că mereu am crezut că nu merit până la capăt să câștig.
Iulie spre August. Prima oară la TIFF. Nu sunt cu niciun film în competiție. Sunt acolo pentru că vreau să văd filme, pentru că e premiera la Întregalde și, în fine, pentru că sunt, totuși, actriță. Mi-am făcut atât de prost bagajul încât în fiecare zi pare că sunt îmbrăcată urât. Mă simt urâtă, mică și insignifiantă pentru o lume care, o dată pe an, timp de câteva zile, se simte mare și țanțoșă și productivă: lumea cinematografiei românești. În decursul a trei zile, patru oameni în fața cărora mă prezint cu nume și prenume îmi zic c-o mojicie neascunsă: ești gagica lui Alex Bogdan. Mă-nchid în camera de hotel și plâng. Pentru că mă simt mică, urâtă, insignifiantă și remorca lui Alex. Încerc să-mi spun cu ardoare că am un Gopo, o nominalizare UNITER și câteva mici reușite, dar n-ajută. Ies din camera de hotel și abia de reușesc să schimb două vorbe. Dacă ești tălâmbă și proastă și rușinoasă, n-o să faci nimica-n viață, îmi zic, cu muci la nas. Ieșim la o masă festivă. Stau la masă cu vreo trei regizori. Fac desene imaginare c-un cuțit pe care știu că n-am să-l folosesc fiindcă sunt un om prea simplu ca să mănânc înghețată de leuștean și pui cu rodii. Plec de la TIFF amărâtă că n-am niciun film în competiție. Gopo-ul pentru tânără speranță râde la mine, râd și eu la el și-i zic: ți-arăt eu ție.
Septembrie. Am spectacol. Dorm șase ore. Mă trezesc să mă duc la salon. E nunta soră-mii. E șapte dimineața și ne machiem pentru o nuntă care are loc în șapte ore. Vă rog din suflet, mai puțin machiaj, mie îmi place mai natural. Pe furiș mă uit la soră-mea, să nu cumva s-o strice, să nu cumva să nu fie cea mai frumoasă la propria nuntă. E frumoasă și mică și atentă la tot ce mișcă. Sunt atât de urâtă când plec de-acolo încât, când mă vede Alex, cu greu s-abține să nu râdă. Râd și eu, mă spăl pe față și pe păr și fug la biserică. Soră-mea e partea din mine care n-a mai încăput înauntrul meu. Sau invers. Așa că mama ne-a înjumătățit. Și a născut-o întâi pe ea și fiindcă soră-mea a fost atât de multă, a trebuit să mă mai nasc și eu, din multul ei. Probabil cea mai frumoasă zi din an.
12 noiembrie. Moare singurul profesor pentru care m-aș fi întors oricând la școală, în a doua bancă de la geam, etajul trei.
Decembrie. O cârciumă din orașul meu deschisă de Craciun special pentru câțiva oameni. Muzică rock. Mama și tata dansează. Tata cu o mătură pe post de chitară, la bustul gol, mama urcată pe mese. 50 de ani respectiv 55. Eroii mei cei mai eroi. Îl iau pe tata la dans în timp ce dăm pe gât cele 50 g de whiksey. Te iubesc. Tata dansează-n continuare. Te iubesc. Tata se uită la mama. Te iubesc, tata se uită la Alex. Tu zici vreodată te iubesc înapoi? Te iubesc de nu știu să respir fără tine. E probabil al cincilea te iubesc spus de tata, mie, în douăzeci și patru de ani.
Decembrie 27. Cântă Billie Holliday la pick-up. Nu știu cât de bun a fost anul. Beau șampanie ieftină și fumez țigări rulate. Azi am gătit cârnați, am făcut curățenie, am dat mâncare la pisici, am dus gunoiul, am dansat în sufragerie, am citit și am vorbit cu mama și tata. Măcar de-ar fi toți anii așa.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)