Sunt o persoană competitivă și pretențioasă, mai ales cu mine însămi. Nu îmi permit să nu pot, nu îmi permit să nu vreau, nu se poate să renunț. Până și în concediu înnebunesc familia cu lista tuturor lucrurilor pe care trebuie să le experimentăm, locurilor pe care e musai să le vizităm. De când mă trezesc până chiar și în somn mintea mea derulează task-list-uri. Bifez, tai, amân, bifez. Doar că lista asta se regenerează în permanență și se multiplică ca Mr. Smith, apar alte și alte lucruri urgente de rezolvat, cerințe de îndeplinit, lucrări de livrat. Alerg ca un hamster înnebunit în cerculețul ăsta frenetic, pe care singură mi l-am creat. E cușca mea, pe care mă tem să o părăsesc. Nu știu ce mă așteaptă dincolo de ea. Poate chiar îmi place cușca, îmi hrănește iluzia că sunt un bun alergător.
Puținele momente care ar trebui să fie de pură relaxare au devenit fotografii instagramabile. Instantanee fabricate. Am mai privit, de fapt, lumea din jur cu atenție, fără lentila telefonului mobil sau a aparatului de fotografiat? Probabil că folosesc lentila asta chiar și fără niciun aparat. Port lentila socială în minte. Inception.
Rețeaua socială e în mine sau eu trăiesc în ea, într-o continuă căutare a validării. A validării anonime, căci cine sunt ei, de fapt, acești necunoscuți, a căror reacție și aprobare o vânez mereu? A validării copiilor mei, căci nu pot duce vinovăția de a nu fi o mamă bună, de a nu crește oameni de succes. De a fi o nouă sursă de nefericire în lume. Căci, nu-i așa, psihologia modernă ne explică în mereu alte feluri vinovăția părinților și a părinților acestora. O lungă genealogie a țapului ispășitor, până la începuturile omenirii.
Mă uit la copiii mei și încerc să înțeleg cine au devenit, aceste persoane care nu mai sunt ale mele, ci ale lor. Am renunțat de mult să caut vina în cei care au fost. Acum sunt eu cea matură și car de prea multă vreme sacul multelor mele culpe în spinare. Desigur, îl alimentez singură cu greutăți. Toți bolovanii care au fost aruncați spre mine, nu i-am lăsat în drum, nu. I-am îndesat în sacul ăsta enorm, căci sunt bolovanii mei. Am crezut că sunt parte din mine. Dacă mă vezi că stau adesea cocoșată, acum înțelegi care este motivul.
În 2021 povara a devenit prea grea și m-am prăbușit cărând-o. Umărul meu urlă de durere, mâna refuză să își facă datoria. Așa că l-am pus jos, să mă odihnesc. Mă amețește această bruscă schimbare. Încă îl simt acolo uneori, ca pe un membru fantomă ce a fost amputat, dar încă doare. Vreau să las sacul ăsta în drum acum. Dacă îl găsești, lasă-l acolo. Nu-l privi, nu-l întreba. Uită-l.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)