Mare e bucuria lu' tata când vine la Iași să-și vadă copiii sau când plecăm împreună pe undeva. Dar, totuși, cea mai mare bucurie a lui pare atunci când se întoarce, descuie ușile și porțile, dă două ture de gospodărie, caută urme și semne, după care exclamă cu satisfacție și surprindere:
- Acasă nu s-a întâmplat nimic!
6 ianuarie
La plimbare cu Mira
8 ianuarie
Tata e un mare fan al cititului ziarelor în format fizic. Le citește aproape din scoarță în scoarță, are ritualul lui de zen cu ochelarii pe nas, se șterge totul în jur când se scufundă între paginile unui cotidian. Ori de câte ori îl întreb ce vrea de la oraș, cere mereu unul și același lucru: niște ziare. Și, în special, îi place Ziarul de Iași, pentru că are de toate, inclusiv știri locale, nu doar "ce fac ăia la București". Demult am vrut să-i plătesc un abonament, dar nu se putea decât dacă se aliniau niște astre, gen să am eu timp să fiu între 11 și 13, fix cu două zile înainte de 25 ale lunii, la nu știu ce ghișeu din nu știu ce colț de oraș, cu o dovadă de plată la bancă - altă coadă, alt ghișeu la care să merg.
Și, înainte de Sărbători, descopăr eu cu bucurie că a apărut posibilitatea abonamentului online. Din câteva click-uri, am plătit civilizat abonamentul către o firmă privată, BIT Software SRL din Brașov
- slavă Domnului că nu se ocupă Statul! Și-am așteptat. Cu trei zile întârziere, tata a primit acasă ziarul Mitropoliei, Lumina. După ce eu deja îl anunțasem să se bucure, să-și pregătească ochelarii, că din ianuarie o să primească zilnic Ziarul de Iași. "Mulțumesc, dar nu prea am ce citi aici, că e plin de popi", a zis tata glumind amar. Mama deja vorbise la Poștă în comună, nu-i o încurcătură locală, ei n-au "hârtie" pentru Ziarul de Iași, ci pentru Lumina. Așa au primit de la Centru, hârtie pe Lumina, și Lumina a venit de la Centru.Oi fi încurcat eu butoanele, mă gândesc. Verific pe dovada de plată și pe factura online. Nu le încurcasem. Sun la BIT Software SRL. Nu răspunde nimeni. Scriu mesaj către ei, atașez dovezile. Primul răspuns - altfel, prompt - a fost că nu, ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat, tata a primit Ziarul de Iași, nu Lumina. Printr-un alt mesaj, îi conving că totuși nu mint, fără să trebuiască să le trimit poză cu tata având Lumina în mână. După care am primit mesaje de la diferite persoane din firmă, lucrurile au fost pasate către Ziarul de Iași, care le-a pasat către Poșta Română. Bref, înțeleg că nu e vina BIT Software SRL, nu e vina Ziarului de Iași, a Poștei sau a poștașului, ce se întâmplă se întâmplă de la Dumnezeu. Și El nu poate trimite deocamdată decât Lumina. Se va remedia, dar uite că deja a trecut o săptămână din abonament.
Deci nu se pot înțelege stânga cu dreapta, privatul cu bugetarul, BIT Software, cu Ziarul de Iași și Poșta Română să distribuie corect și la timp un banal ziar, la 30 km de oraș. Și noi ne mirăm că în țară nu se construiesc autostrăzi.
19 ianuarie
La rezervorul mașinii mele am un căpăcel cu garnitură de cauciuc, care era înghețat, când să fac plinul dimineață. Ncsf, minus 19 grade Celsius!
- Eu nu trag de el, îmi zice nenea de la benzinărie, că, dacă se strică, mă puneți să vi-l plătesc.
- Poate să-l încălzesc cu bricheta? întreb glumind.
- S-ar putea să meargă! răspunde el, părând că apreciază o așa idee bună, la care nu se gândise.
22 februarie
Trec pe lângă o gașcă de adolescenți cu aspect de hiphop-eri și-l aud pe unul zicând:
- Ce să-ți fac, Alex, dacă asta-i etica ta!?
25 februarie
Am fost să returnez o carte împrumutată și așteptam proprietarul să coboare la scara blocului. Și-am dat peste un personaj din ăla pe cale de dispariție, din alt timp. O doamnă 80 ++, care m-a luat la rost:
- Pe cine cauți tu aici, la scara noastră, măi băiete?
Mi-era dor. S-ar putea să fi fost ultima dată în viață când mi s-a adresat cineva așa. Doamna avea o vârstă, eu băiat nu prea mai sunt.
3 martie
Cu 11 ani în urmă, la testul psihologic pentru școala de șoferi, evaluatoarea m-a întrebat în timp ce-mi completa fișa:
- Ocupația?
Nu știu cum m-am scăpat, de obicei evit să spun asta necunoscuților:
- Scriitor.
- Deci fără! a comentat sec doamna și a tras o linie cu pixul la rubrica respectivă.
Am mai spus povestea, dar merită reamintită de ziua scriitorilor, care înțeleg c-ar fi azi.
15 martie
În parc, Mira se amestecă printre ăia mari. Și cât o păzesc să nu încaseze vreo palmă, trag cu urechea.
- Nu-mi plac bebelușii, îmi spune liderul unor trotinetiști de 7-8 ani.
- Și tu ai fost bebeluș, îi zic.
- Știu, dar tot nu-mi plac.
Apare o fetiță și-i spune înțepat:
- Vreau să mă joc cu voi.
Băieții râd.
- Câți ani ai? întreabă trotinetistul alfa.
- Cinci.
Băieții hăhăiesc.
- Noi avem zece.
- Cât face unu ori unu? o ia la întrebări altul.
Fetița strânge din umeri.
- Dar cinci ori cinci, știi?
- Cât fac x plus y?
Fetița aleargă la maică-sa, întreabă cât fac x plus y, iar maică-sa izbucnește:
- Zi-le să-ți spună cât e 1756 x 453, dacă-s așa deștepți.
17 martie
Am ascultat în mașină un podcast cu Irina Margareta Nistor, în care povestește că nu a știut până la Revoluție că vocea ei e celebră în România, doar înregistra dublajul într-un studio improvizat, nu prea avea habar că-i o afacere de nivel național la mijloc. Dar povestea mea e alta:
Imediat după Revoluție, m-a îndemnat un prieten să merg la un film porno care se dă în secret pe video la Casa de cultură a studenților. Și - cum eu nu văzusem până atunci la subiect decât o pagină smulsă dintr-o revistă porno ungurească, pe care un coleg din gimnaziu o purta ca pe o icoană la piept și o arăta doar prietenilor - am zis hai, frate, să fac pasul ăsta important în viață, am plătit bilet, am stat pe scaun și m-am uitat la un film boring, un soi de comedie romantică dublată de Irina Margareta Nistor, în care singura fază "porno" a fost un cadru de 5 secunde spre final, cu trei femei goale alergând pe o plajă.
Și-am ieșit tare dezamăgit, și-am jurat că nu mai cheltui niciodată bani pe porno, că "nu se merită".
7 aprilie
Vodă prin lobodă.
21 aprilie
Sport extrem la noi în Moldova.
23 aprilie
Am cărat pe scări o mașină de scris veche, un minitanc de la începutul secolului XX, pentru unul din muzeele noastre, și apoi am tastat puțin pe aceasta, de curiozitate. Nu-i de mirare că scriitorii erau altfel pe vremuri. Nu întâmplător activitatea se chema "bătut", nu scris. Să scrii la așa ceva însemna muncă fizică, sigur făceai mușchi după un timp. Fiecare literă dă recul, te-aruncă în spătarul scaunului. Cred că te gândeai măcar de trei ori înainte de a scrie un cuvânt, dacă aveai cu adevărat nevoie de el în frază. Și, totuși, noi am inventat csf ncsf.
15 mai
Vine o vreme să-i arăți copilului trenul. Mira îl vede - mai mult îl aude - de foarte departe, din curte, și e fascinată de el. La cel mai mic zgomot de locomotivă, duce degetul la ureche, înlemnește și spune entuziast: tenu'! Am mers cu autobuzul - altă aventură -, am mers pe jos, ne-am alergat prin gara pustie, am făcut echilibristică pe linie, am aruncat cu pietre. După jumătate de oră, a venit. Mira mi-a sărit în brațe, l-a privit întâi cu teamă, apoi cu un soi de "așa ceva nu există", iar când s-a pus locomotiva în mișcare, a plâns din tot sufletul după el, arătându-l cu degetul, să fac ceva, să nu plece. I-am explicat că vor mai veni trenuri, i-am promis c-o să ne întoarcem la gară, ne-am cumpărat un pachet de biscuiți și-am tăiat-o acasă, că începuse să picure.
27 mai
Am fost azi să-i las lu' tata un pachet la poarta spitalului (povestea lui am s-o spun altădată, acum despre altcineva, scurtă). Nu se poate intra, pe motiv de covid. Suni și aștepți să vină cineva de sus. Uneori o oră. E hărmălaie, toată lumea nemulțumită, se strigă, se vântură formulare, sacoșe și genți - o atmosferă ca la deportare.
Și apare un nene grăsuț, amărât, cu o geacă de piele de pe vremea lui Ceaușescu, și se ceartă cu portarul să ridice bariera, că el "tre' să ia pacientu'". Portarul îi dă un formular de completat, vorbește la telefon cu interiorul, se dezvinovățește că nu vine nimeni de sus, explică ceva unor doamne, își șterge sudoarea de pe frunte, își aprinde o țigară și își aduce aminte de nenea cu geacă de piele:
- Unde ți-i mașina?
- Pe-aici, boss, am parcat-o și eu pe unde am putut.
- Adu-o, c-am rezolvat. Îți ridic eu bariera, mergi drept înainte, acolo în spate la morgă, și ridici pacientu'.
- Cum la morgă? întreabă brusc sleit de puteri, trăgând-și cumva masca și peste ochi.
- Ce nu pricepi, omule? Mergi drept înainte acolo în spate, la morgă, și ridici pacientu'.
- Cum la morgă? întreabă cu vocea și mai stinsă, lăsând umerii în jos și burta să-i sară prin geaca de piele.
Portarul mai trage un fum, se uită la norii care aduc ploaia, apoi înțelege deodată nedumerirea:
- Aaa... stai liniștit, pacientu' e bine. Da' pe-acolo coboară el, prin spate, pe la morgă.
29 mai
Mi-am făcut pe uliță tot felul de prieteni mici, care merg pe lângă mine, la plimbare cu Mira, și-mi spun povești, discutăm chestii. Aseară am mers cu unul de clasa a patra, mereu superhappy, mereu curios. Și cică o să primească un câine cadou, dacă trece cu bine examenul de mâine pentru clasa a cincea. L-am instruit să fie relaxat, să citească atent enunțurile, să nu se grăbească. Relaxat, oricum, era și fără sfatul meu. Când am ieșit din zona de case, lângă blocuri, mi-a zis că nu poate să ne însoțească, că-și ia bătaie de la ăia mai mari, există o gașcă periculoasă de gimnaziu la blocuri, l-au înjurat "de toți morții" lui și i-au zis că-l omoară dacă trece în zona lor. I-am promis că-l apăr eu, ne-a însoțit bucuros și mi-a arătat toți pirpiricii ăia periculoși, care n-au mai avut curaj să se apropie, nici măcar să am o vorbă cu ei.
Azi l-am reîntâlnit la colțul uliței cu gașca lui de la case, am oprit mașina și l-am întrebat ce-a făcut la examen. Era superhappy, ca de obicei.
- M-am verificat și am luat 92 de puncte.
- Bravo, tată, zic. Bate palma. 92 din 100 de puncte, e foarte bine, nu?
A bătut palma prin geam cu mine, completând entuziast:
- 92 din 200 de puncte.
23 iunie
De la ploaie, a ieșit și romanul meu, cu mâna întinsă care spune o poveste Reiau aici textul de copertă spate, scris de Tatiana Țîbuleac: "După șase ani de la ultima sa carte, Florin Lăzărescu revine cu un roman superb, greu de egalat ca asceză stilistică, cu o voce matură, detașată, absolut unică. Asemeni unui fotograf nostalgic, naratorul restaurează negativul unei vieți mărunte, dramatice și emoționante prin simplitatea ei. Într-o dimineață, Pavel hrănește găinile și se urcă în tren... O singură zi și două sute de pagini în care personajele par să vorbească despre nimicuri, scot bani de la bancomat, se ceartă, fumează, se împacă sunt suficiente pentru a face radiografia completă a unei generații și a unei țări. După Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Lăzărescu poate să tacă încă șase ani."
5 iulie
În autocar prin deșertul Iudeei, un muncitor basarabean merge să se scalde la Marea Moartă, profitând de ziua liberă de Sabat. Și vorbește cu soția la telefon: "Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-i cumpăr o trotinetă electrică... Ține bateria 30 de km... Fâlfâie părul ca pe motoțâclă cu ea... O să-i ia la întrecere pe ceilalți copii... Da' mă tem că pe glod tare nica face cu ea..."
Apoi, la o oprire lângă Ierihon, cel mai vechi oraș din istoria omenirii, moldovanul se dă o tură prin parcare cu cămila - una cu genunchii tăbăciți de la ridicat și coborât turiști, la fel de tăbăciți ca palmele lui de constructor. Din păcate, părul nu-i flutură ca pe motoțâclă. E chel, iar cămila abia se târâie prin parcare, trasă de un palestinian costeliv. Un coleg îi pozează.
La noapte, mă gândesc că moldovanul va visa cum îl invidiază puținii vecini rămași în sat pentru poza lui cu cămila. Copilul lui va visa cum vine taică-su acasă călare pe cămilă, cu o trotinetă electrică sub braț. Palestinianul va visa că se vor opri și mai mulți turiști care să se dea cu cămila prin parcarea lui, atât de mulți încât nu-i vor mai încăpea și vor prăbuși zidurile Ierihonului.
Iar cămila va visa ca întotdeauna multă apă, apă la discreție, cât să facă deșertul glod, Raiul ei de pe lumea cealaltă, în care nici n-are puterea să creadă că există cu adevărat pe pământ în ținuturi precum Basarabia ori România.
Și - pentru că oamenii duc incredibil de mult, precum cămilele - moldovanul, palestinianul, cămila și noi, turiștii, ne vom trezi mâine dimineață mulțumiți de ceea ce am visat și ne vom duce poveștile și istoria mai departe, până la capăt.
---
Mi-a reamintit facebook povestea asta mai veche și zic că merită reamintită, o uitasem și eu
7 iulie
Un an și opt luni, atât ține Raiul pe pământ, ăla în care mama și tata îți apară curul, îți poartă în fiecare secundă de grijă.
Apoi mergi la grădi, prima săptămână - o oră, a doua - patru, a treia - program de proletar, opt ore, și trebuie cumva să te descurci pe cont propriu. Mira face față eroic, se joacă, mănâncă, doarme, ne așteaptă. Și na, mai și bocește, că așa-i când nimerești din Rai în lumea reală.
Apoi îți tragi oleacă sufletul cu curul pe bordură, bei o gură de apă și mergi mai departe.
31 iulie
Am uitat să povestesc cum s-a întâmplat lansarea romanului meu, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, în Iași. Și chiar merită. Toată ziua de joi a fost super soare și super cald, m-am bucurat mult că o să fie pe terasă la Cărturești, seara, pe răcoare, fără mască. Am venit acasă de la serviciu, m-am odihnit puțin și, fix când să plec cu mașina, parcă începuse să se întunece la orizont. Pe măsură ce înaintam, nu parcă, bătea serios a noapte. Când am parcat, a pornit brusc un vânt de curba tramvaiele, le arunca de pe șine, cădeau porumbei din cer sau erau izbiți de Palatul Culturii. Pe terasa Cărtureștiului nu mai era niciun scaun, dârdâiau umbrelele strânse, la ușa librăriei stăteau Andreea și Relu de la TVR, așteptându-mă să facem un interviu înainte de lansare.
Ne hotărâm să riscăm, rămânem afară, e mai cool, iese mai fain, am mai trecut prin astea, ne asigură Relu, abia ținându-se de cameră. Andreea se ține de microfon, îmi pune întrebări, eu răspund cu părul măciucă de la vânt, timp în care eram concentrat ca, la o adică, să ne prindem cumva toți trei într-o horă și să salvăm camera, că e scumpă și mai e și bunul poporului.
Am intrat, m-am minunat că totuși destul de mulți oameni au înfruntat codul portocaliu spre roșu pentru mine. Hai, poate nu toți, unii s-or mai fi adăpostit la necaz în librărie. Am vrut să mai ies la o gură de aer cu prietenul Cătălin Sava, să facem un plan de discuție, dar numai bine a început o ploaie cu găleata și nu s-a mai putut. Am vorbit vreo 40 de minute despre carte, lumea ne-a ascultat, că și așa nu avea ce face, am dat autografe și, când am terminat, afară s-a înseninat brusc, a dispărut ploaia ca și cum n-ar fi fost, a înghețat vântul și au prins a se ridica porumbei buimaci de pe jos.
Cine n-a fost nici nu știe ce-a pierdut.
12 august
Tata tot îmi spune povești pe care mă îndeamnă să le scriu. La cea mai recentă, în mașină, mi-a zis și titlul de folosit neapărat: "Căpița de fân de la vârf se-ncepe". Iată o scriu:
Când era tata foarte tânăr și cumva bun de însurătoare, un vecin l-a convins să meargă într-un sat îndepărtat, să cunoască o fată frumoasă, harnică și serioasă. Și s-a dus. Și i-a plăcut fata - cică era roșcovană, frumoasă, tinerică -, nici ea nu părea că ar zice nu, i-a cunoscut familia, au bătut palma să vină și el cu familia lui, să discute una-alta, eventual o logodnă. Și peste un timp a plecat tata cu frații săi, bunica plus o mătușă, să discute chestii în satul îndepărtat.
Acolo, toate bune și frumoase, primire gospodărească, au discutat familiile direct de nuntă, la care să cânte musai Marolicarii (o formație faimoasă în zonă, cei mai cei a' lu' Marolicaru). Doar că târgul s-a desfășurat în orb, iar când a venit vremea să intre în scenă și fata de măritat, cetățeanul a scos din camera 'a bună o altă fată, mult mai în vârstă, spre deloc roșcată și cam fără dinți. Și văzându-l pe prea tânărul meu tată cu gura căscată și ochii cât cepele, tatăl fetei i-a explicat sec: "Căpița de fân de la vârf se-ncepe". Adică trebuia respectată o ordine a firii, omul mai avea vreo șapte fete, care mai de care mai nemăritate, și ncsf, tu o iei pe 'a bătrână, că ăleia i-a ținut Dumnezeu loc prima în față la rând. Moment în care tata a rupt ușa, a sărit gardul și-a dispărut din tocmeală.
Iar cea mai mare problemă a lui a fost că vecinul primise doi porci de lapte de la cetățeanul din satul îndepărtat, ca să aranjeze combinația. Și a ieșit iureș, că a trebuit să dea ăla porcii înapoi, să-i poarte pe drumuri nevinovați.
Acu', minciună o zice tata (ca să ia like-uri pe Facebook; totdeauna cere raport de la mama câte like-uri au poveștile lui), aia am scris și eu. Dacă nu, nu.
20 august
Când eram mic, am avut o ieșire la oraș cu toate datele să fie perfectă: mama și tata tineri și frumoși, ritualul de mers la cofetărie ori înghețata halită din mers, un loz în plic cumpărat din fața cinematografului Victoria - de regulă "necâștigător", dar merita emoția că poate te îmbogățești subit -, holbatul la ăia care se pupau pe băncile din parcul Copou, întâlnirea și joaca cu verișoarele mele Mihaela și Lili. Și, totuși, am fost tare amărât tot timpul acelei miniexcursii, deoarece observasem acasă, când m-am încălțat, că aveam un ștaif de la papuci rupt. Și mi-a fost întruna rușine, și am avut încontinuu în gând grija a ce-o să zică lumea, când o vedea că-mi lipsește un ștaif.
Și m-am luminat abia prin liceu legat de amintirea întâmplării respective - slavă Domnului, a fost destul de devreme -, ce prostie e să trăiești cu grija a ce-o să zică lumea despre orice, o lume pe care oricum o doare în cur de tine ca individ, orice ai face, orice ai păți, în fața căreia n-ai nici măcar șansa să te compromiți definitiv.
Și de-atunci mă tot mir de oamenii care simt ceva în funcție de "gura lumii", care nu-s niciodată bucuroși ori triști în sinea lor, până la capăt, pentru motivele juste, nu cele validate de "lume".
22 august
M-am întâlnit azi cu o bătrână din satul părinților mei. Mi s-a părut foarte vioaie, ba chiar cu un păhărel de ceva alcool la bord. Și mi-a zis că tare se bucură că mă vede, că nu se știe dacă mai apucă, e bolnavă rău, mâine-poimâine se duce, e gata, nu mai are mult. Și eu i-am spus să nu se gândească la moarte, să se bucure că poate merge pe picioarele ei. Și ea mi-a zis, citez, țin minte exact, e memorabil:
- Da' ce, eu merg?! Eu merg ca să creadă lumea că merg. Da' eu nu mai pot merge!
28 august
Miercuri după serviciu, când m-am dus s-o iau pe Mira de la grădiniță, la o întoarcere din scurt, am zgâriat cu spoilerul din spate mașina unui cetățean din parcare. Nici n-am simțit (dovadă o abia vizibilă zgârietură la mașina mea), am plecat. Însă cetățeanul a rămas cu niște semne ceva mai vizibile și a depus plângere la Poliție. A doua zi dimineață am parcat liniștit în aceeași zonă și am lăsat numărul pe bord, că așa fac când parchez la înghesuială, tocmai pentru a putea fi găsit pentru asemenea posibile incidente. Cetățeanul a recunoscut mașina mea după descrierea unui martor care cică a văzut contactul, a încercuit cu degetul zgârietura mea, a luat numărul de pe bord și m-a sunat. A înțeles din prima situația, că nu eram vreun infractor fugar, ne-am rezolvat amiabil, prin RCA, și ne-am dus la Poliție să-și retragă plângerea.
Ei, și-acum vine chestiunea pentru care zic toată povestea: martorul m-a descris Poliției - mi-a spus păgubitul - ca fiind "un băiat înalt și frumos". A meritat deranjul, mă gândesc.
4 septembrie
- Treaba-i bună, tată! Mă simt bine! mi-a zis el la telefon, înainte de Paște, după ce mama îmi spusese că tata cam nu mai nimerește casa, că pleacă aiurea prin grădină sau pe drum și nu mai știe să se întoarcă.
În prima zi de Paște, când i-am adus pe ai mei la Iași, să fim împreună, mi-am dat seama că mama nu exagerează cum credeam eu și nu-i deloc vorba de "o răceală de la săpat în vie", cum pretindea tata. Cât stătea așezat, omul părea că vorbește și judecă normal, când se ridica să meargă, pornea în direcția opusă locului spre care dorea să ajungă. În plus, îmbrăca hainele pe dos, ca și cum ar fi fost prost croite, insista că e bine cum zice el, nu noi. A doua zi de Paște, am chemat Salvarea și am mers la Urgențe. L-au tratat de otită - de "răceala de la vântul din vie" -, i-au făcut spălături în urechi și pe seară l-au trimis acasă. A treia zi de Paște, l-am și dus la țară, să-i treacă în pace răceala.
A doua zi m-a sunat mama să-mi spună că nu-i trece, tata nu e deloc bine, ba chiar pe dos. Am sunat la un spital privat, că e fucking obvious caz de Neurologie, nu chestie de răceală cum l-au tratat Ia Urgențe. Ăia de la privat au zis că e sărbătoare, sunt concedii, îl pot vedea doar peste două săptămâni. Apoi au revenit cu un telefon, cică am noroc, s-a găsit un neurolog să-l vadă, dacă îl aduc de la țară în fix două ore. Am gonit, l-am adus la timp, prilej cu care am remarcat scurt că tata deja nu mai știa cum să se urce în mașina mea, tot încerca să se așeze pe scaun cu fundul către parbriz. Altfel, pe drum, am discutat normal chestii obișnuite, despre fotbal și politică, omul părea normal, m-a și asigurat că treaba-i bună, se simte bine, doar că îl doare oleacă în frunte.
De la mașină la spital, am parcurs 200 de metri într-un sfert de oră, tata tot mă trăgea de braț în direcția opusă celei indicate de mine. Timp în care a remarcat cu voce tare, în vreme ce s-a împiedicat de un pitbull plimbat de un tip musculos cu tatuaje pe braț: "Vai, ce urâțenie de câine!".
Să nu mă pierd în detalii, încerc să scurtez povestea. Neurologul de la privat l-a consultat pe tata și mi-a zis că judecă perfect normal, n-are Alzheimer cum bănuiam eu, ci probabil a avut un atac cerebral, vedem ce-o fi după un computer tomograf pentru care l-a programat peste nu mai știu câte zile, că na, e mereu ocupat și la privat, stai la megacoadă și acolo. Prietenii mi-au zis să nu aștept programarea, să-l duc de urgență la Neuro, că atacul cerebral se poate repeta imediat. Am sunat la 112, i-am implorat să nu-l mai ducă pe tata la ăia care l-au tratat alaltăieri de otită. I-am convins să-l ducă direct la Neuro, arătându-le că tata are șireturile de la adidași legate invers, către vârful degetelor de la picioare.
După câteva ore, a ieșit o doamnă asistentă la poarta spitalului - eu n-am putut intra pe motiv de Covid - și mi-a zis că tata are o tumoră pe creier, trebuie operat de urgență și că na, tre' să semnez niște hârtii pe loc, că e probabil să moară în timpul operației, dar eu să stau liniștit, poate și scăpa și să ducă o viață cvasinormală pe urmă.
- Dacă semnez acum, e posibil să nu-l mai văd niciodată pe tata? am întrebat-o pe doamna. Cică da.
Am negociat în poartă cu doamna să-l lase o noapte pe tata acasă, să discutăm în familie cu el cum procedăm. Doamna a zis că a doua zi e vineri, e weekend, și așa nu mai face nimeni nimic, tata poate să stea până luni în familie. Până să vină tata, am dat un search pe google la ce însemnă tumora aia, glioblastom, și am aflat din prima: viața cvasinormală a lu' tata, dacă scăpa de operație, mai putea dura un an, maximum un an și jumate de atunci înainte, chiar și dacă cei mai buni doctori de pe planetă se ocupă de el. Le-am sunat pe mama și sor-mea, pe Amelia, le-am spus situația, neputându-mă abține să bocesc oleacă în parcare. Tata a ieșit vioi din spital, sub influența unor pastile care îi reduceau inflamația din creier, spunând că treaba-i bună, se simte bine, întrebând-o pe asistentă cam cât îl costă operația aia.
- O facem, tată! Am scăpat eu de operație la inimă, asta e nimic! Ori la bal, ori la spital! mi-a zis în mașină.
Iar mă lungesc, încerc cât pot să scurtez. Am petrecut 4 zile cu el în familie, conștienți că alea puteau fi ultimele împreună. Tata se simțea bine de la pastile, a dansat și s-a jucat cu nepoatele lui, Mira și Clara, atât doar că s-a contrazis cu mine intens că scările de la intrarea în casa mea nu sunt cum zic eu, ci invers, în direcția opusă.
Într-o luni dimineață l-am dus la Neuro și nici n-am apucat să-i zic pa. Aflat în discuții birocratice cu asistenta, ăia l-au luat de lângă mine și l-au trecut de ușa închisă pe motiv de covid. Timp de nu mai știu câte zile la rând, tata era tuns chilug și pregătit în fiecare dimineață pentru operație, dar de fiecare dată i se spunea nu, sunt probleme cu inima, trebuie stabilizate palpitațiile, se amână. Tata rezista peste așteptările mele, mă asigura că treaba-i bună, se simte bine. O singură dată, într-o joi, a avut o criză în care mi-a spus limpede că-s prost, nu mă prind, ăia îl amână la nesfârșit pentru că nu le dau "dreptul". Moment în care am urlat la el prin telefon că nu le pot da "dreptul" prin porumbel, nu mă pot duce la ușa de la casa lor în care locuiesc, din moment ce oricine refuză să vorbească direct cu mine, altfel decât telefonic. I-am zis să rezolve el, dacă se pricepe așa bine la mersul lumii, că-i trimit bani în plic prin pachetul pe care i-l dădeam zilnic la poartă, printr-o aglomerație de oameni și atmosferă ca la deportări. N-a vrut, îi era jenă.
Într-o altă luni l-au operat, totuși. Am aflat prin whatsapp de la un rezident minunat, singurul om din spital care a acceptat o formă cât de cât omenească și continuă de comunicare cu familia, că operația a fost bine. Eram pregătit de cunoscuți că, dacă scapă după anestezia generală și operație, tata e posibil să nu știe ce-i cu el unde se află pentru câteva zile, iar asta ar fi normal, să nu mă sperii. A doua zi la prânz m-a sunat tata cu o voce ca de pe altă lume, vioi, spunându-mi că e bine, a scăpat. Cică i-au spus asistentele că a fost singurul om care a vorbit sub anestezie generală, a povestit timp de patru ore cum se plimbă cu Mira și Clara de mână printr-o pădure. Peste weekend am pierdut legătura prin telefon cu el, am aflat prin centrala spitalului că e bine, dar na, e după operație, n-ai ce-i face. Când l-am prins, tata vorbea bizar, mi-a zis scurt să închid, că e bine. Cealaltă luni, am aflat că i s-a sistat tratamentul de reducere a inflamației de pe creier, a fost sedat și legat cu mâinile de pat, ca să nu deranjeze în weekend infirmierele. Vineri a fost externat, l-am preluat cu mașina de lângă morgă - practic trecând prin morgă, printre morți întinși pe mese -, iar tata a zis că treaba-i bună, a scăpat, se simte bine.
Am prins-o la telefon, în sfârșit, pe doctorița care l-a operat - e poveste de roman cum i-am aflat numărul de mobil -, mi-a confirmat că operația a fost bine, să așteptăm analiza de laborator a tumorii, confirmarea glioblastomului. După 4 săptămâni, nu am primit telefonul promis. A început sor-mea Otilia să tot sune la spital, tot amânau răspunsul, până a venit confirmarea 100 %.
O vreme am evitat să pronunțăm cuvântul cancer lângă tata, credeam că nu știe cât de grav el. Până când l-am auzit spunându-mi firesc, calm:
- Treaba-i bună, tată! Mă simt bine, scap eu și de cancerul ăsta. Poate mai trăiesc o săptămână, dar eu zic că mai trăiesc vreo zece ani.
Am mers pentru oncologie la un spital unde știa sor-mea întâmplător un medic minunat. Nefaimos, dar incredibil de cald, calm și optimist, nu doar cu noi, ci cu toată lumea din jur. Doar că, după mai multe investigații și plimbări pe la diverse cabinete, a venit momentul în care am aflat că radio-chimio terapia nu putea începe, trebuie reoperat. Întâi tata nici nu a vrut să audă, apoi a zis din nou:
- Ori la bal, ori la spital! O facem, că am mai făcut-o o dată! Știu despre ce-i vorba.
Ne-am dus din nou la Neuro în Iași, cu un RMN proaspăt pe CD, la aceeași doctoriță care îl operase prima dată. Jumate de oră am stat în tăcere, tata într-un colț, pe scaun, cu sacoșa de haine alături, eu în picioare, privind către ecranul calculatorului pe care rulau imagini cu creierul său.
Apoi doamna doctor s-a ridicat, a dat din cap și ne-a spus că nu se mai are rost operația. Mi-a spus mai mult mie, în șoaptă și prin semne, că tumora crescuse în câteva săptămâni și mai mare decât era înainte de prima operație. Și că e cam clar că inima tatei nu va putea duce o a doua operație, că oricum ar rămâne paralizat și dacă scapă, iar peste o lună vom fi din nou exact în aceeași situație. Tata nu a auzit tot, s-a ridicat de pe scaunul din colț și s-a dus l-a doctoriță:
- Hai, vă rog eu, doamnă, operați-mă. Că nu mă tem și nici nu vreau să fac probleme la copii.
I-am explicat eu pe hol, cum am putut, că operația îi va face rău, e mult mai bine așa, fără. Gata-i, a scăpat de șaizeci de ședințe radio, urmate nu știu câte tratamente de chimio, care l-ar fi înnebunit de cap.
- Și-acum ce facem, tata! m-a întrebat el zâmbind. Mergem acasă?
- Mergem acasă, tata.
Am mai consultat și un alt neurochirurg, de la privat.
- Două-trei luni, maximum! mi-a spus după ce s-a uitat pe RMN.
Iunie-iulie, tata chiar se simțea bine, am făcut naveta Iași-Doroșcani, între casa lui unde insista să meargă și analize, încercări de a mai face ceva. Nu mai avea nicio problemă de orientare, deținea control total asupra membrelor - mi-a și bătut pas de defilare prin casă ca să-mi demonstreze -, deși fusesem avertizați că, după operație, va rămâne cu o pareză pe partea stângă. Am discutat câte-n lună și stele, cu glume și certuri pe nimicuri, cum am făcut toată viața. La început de august, am încercat o ședință de monoterapie chimio. Nu a avut îngrozitoarele efecte secundare la care mă așteptam timp de o săptămână. De fapt, nici nu cred că ședința aia în sine l-a afectat așa mult. Numai că a început să se miște din ce în ce în ce mai greu, de la o zi la alta, cu diverse complicații care păreau, totuși, tratabile. Apoi brusc n-a mai putut să meargă decât de la pat la baie, sprijinit de mama. Apoi n-a mai putut face nici asta. Și, totuși, nu era zi în care să nu spună că se simte bine, treaba-i bună.
Între timp, cum nici mama, nici tata nu au vrut să audă de tratament paliativ la spital, am adus spitalul într-un apartament din Iași, pe care ni l-a oferit cu generozitate mătușa noastră plecată în străinătate. Otilia a rezolvat cu un pat profesional, rabatabil, cu un asistent care să vină zilnic să-i facă perfuzii. Ba chiar am găsit și concentrator de oxigen. Iar mama a fost nostop pe post de infirmieră.
Sâmbăta trecută tata a început să se plângă pentru prima dată de dureri la cap. Duminică s-au intensificat. Totuși, pe seară, a zis că se simte mai bine, treaba-i bună, a insistat să-i aduc televizorul în cameră, să ne uităm împreună la meci. Apoi mi-a zis să-l închid, nu mai putea de durere și a cerut să mergem la spital. Am chemat Salvarea, le-am spus povestea tatei. L-au controlat, i-au făcut cel mai puternic calmant pe care îl avea la dispoziție, fără niciun efect. La plecare, asistenta mi-a spus că nu are niciun rost să-l mai plimbe prin spital, are probabil multiple metastaze, că oricum acasă e tratat mai bine decât ar fi acolo, că nu prea se mai poate face altceva nimic, doar să mai așteptăm vreo lună-două lângă el, cât e posibil să o mai ducă, pentru că are inima tare, din ce-a văzut pe EKG.
Noaptea de duminică înspre luni, încontinuu, tata abia se abținea să urle de durere. Din când în când mă ruga să-l scot afară din casă, ca să moară. I-am repetat că nu se poate, afară e frig și plouă.
Luni la prima oră, i-am zis lu' tata că mă duc să fumez o țigară în fața blocului, îmi iau concediu de la serviciu, vorbesc cu oncologul lui și îi aduc cel mai bun calmant din lume. Morfină, mă gândeam.
Când am urcat în apartament, mama mi-a zis că tata moare. Era galben la față, liniștit, abia mai respira. Mama a adus lumânarea aia de la Înviere, dar nu s-a aprins, avea fitilul bușit. A venit cu una din aia mică, tip pastilă, care a mers. I-am pus oxigenul la nas, dar mi-am dat seama că e o tâmpenie și l-am scos imediat.
Tata s-a uitat la mama cu lumânarea în mână, eu l-am asigurat că o să ne vedem pe lumea cealaltă. A tras scurt aer în piept, un icnet vag, fără să se crispeze. I-am pus urechea pe inimă și i-am auzit ultimele bătăi. Apoi i-am închis ochii cu palma și am zis: "Dumnezeul să-l ierte!".
Ce a urmat cu tot ritualul și birocrația înmormântării, nu mai spun. Deja am scris prea mult, poate că-i cea mai lungă postare de pe facebook ever. Cum am jonglat între serviciu, grădiniță și toate celelalte, la ce-am fost martor timp de patru luni, probabil am să mai scriu. Deocamdată parcă am vizitat un univers paralel din care abia acum încep să ies.
Și treaba-i bună, tata! Mă simt bine.
6 septembrie
Și nu mai umbla desculț pe gresie, că răcești și mai tare, n-ai avut încredere în mine să iei nurofen răceală și gripă în loc de paracetamol sinus, uite ți-am adus niște struguri Ottonel, cum erau pe vremuri în Dealu Viei, gata-i, s-au copt, au ieșit pe piață, o să cumpăr zilnic, medicamentele și scutecele astea tre' să le dăm cuiva, că-s scumpe și-o mai avea cineva nevoie, am resetat centrala, acum curge apa caldă, am rezolvat, nu era mare chestie, poate ai văzut furtunașul ăla de la oxigen, era pe aici, l-am strâns cu mâna mea, dar nu mai știu unde-i, bună saltea mai are patul ăsta, să dormi, că-i important să te odihnești, Mira a spus din senin cuvântul "fructe", am multe lăsate în urmă la serviciu, stai să-ți povestesc, logic, sunt două variante: a) există un Dumnezeu și știe el ce face, oricum la el totul iese bine, fie la o adică pe termen lung; b) nu există niciun Dumnezeu, dar atunci există de la un moment dat tihnă și lipsă a suferinței pe veci, poate ăsta-i ăla adevărat, aaa, și eram să uit, ți-am adus și sticla de oțet cum mi-ai cerut, de mere, e bun așa?... - ce să-i explic și să-i zic mamei acu', după 49 de ani de căsătorie și trai mereu împreună, după patru luni de nesomn, amestecate cu teamă și speranță, bătându-se față în față - îi puteai simți respirația - cu moartea, când tata nu mai e?
Tot ce-i spun îmi pare teribil de banal, dar poate că merge și așa, mama mă ascultă uneori cu tristețe, alteori cu un zâmbet, ba chiar mai și râde când turui întruna. E cumva ca atunci în copilărie când mă întorceam de la grădiniță sau de la film și-i povesteam tot tot tot, în neștire, ce-am văzut și ce cred, și ce-o să fac, și ce-o să mai facem, iar ea era și nu era prezentă, mai trăgea cu urechea și la propriile gânduri, dar totdeauna mă îndemna din priviri să zic cât și ce vreau mai departe, până la capăt.
23 septembrie
Stau la ușa unui medic pentru a-i lua mamei o rețetă compensată. Pe holul lung, oameni puțini, fiecare cu ochii în mobil. Liniște.
- Dumneavoastră aveți probleme cu auzul? îl întreabă brusc o doamnă pe vecinul de peste trei scaune goale.
Liniște.
- Nu. Da' de ce? își exprimă domnul mirarea, cu întârziere.
- Aș vrea să vorbesc cu o persoană care nu aude! vine sec explicația.
Apoi iar liniște.
12 octombrie
Azi m-am plimbat cu Mira prin oraș și clar îi era foame, și nu mai voia covrigi, i-a aruncat întregi porumbeilor, ba chiar l-a pocnit pe unul cu un covrig, și am întrebat-o dacă nu vrea o supă la restaurant, și ea a zis musai "pate", adică paste, și am cerut și un "tuc" natural, adică altă pasiunea a ei, sucul, și n-aveau natural decât un "tuc" de cătină, iar "tucul" ăla nu știu de ce a venit opărit, era mai degrabă un ceai, și Mira nu mai avea răbdare, am tot suflat în el, până mi-a venit ideea să cer niște cuburi de gheață, a băut pe săturate, pe urmă ne-am jucat alergând prin încăpere, așteptând să se răcească patele, din care într-un final a luat vreo câteva guri și mi-a lăsat mie restul, m-a mânjit cu ele din cap până în picioare, și pus și ei vreo două în poale, a tras de toate perdelele și scaunele din restaurant, l-a redecorat până a venit nota, și-apoi a mâncat cu poftă în căruț niște sticksuri de-un leu.
21 octombrie
Omul din staff care aranjează totul la FILIT, inclusiv serile din Teatrul Național, fără de care nu se poate.
12 noiembrie
Mi-am cumpărat de la anticariat două volume din Comedia umană a lui Balzac și abia acum realizez ce dură a fost negocierea:
- Cât costă?
- 40 de lei volumul.
- Îmi dați două cu 50 de lei?
- Da. Vreți și-o punguță?
24 decembrie
Sărbători fericite
*