Apoi, Pasul Tihuța primăvara, Pasul Tihuța vara, Pasul Tihuța toamna, Pasul Tihuța iarna, Bucovina, sate frumoase, în care, însă, nu am reușit să intru prea adânc, căci drumul muncii mele era mereu mai lung, dincolo de ele. Și la întoarcerile aproape săptămânale, popasul de la mijloc de drum, Sibiul. Orășelul cald, drag mie, cu casele lui de turtă dulce din Piața Mare, din care sufletele localnicilor privesc curioase prin gemulețe cu ochiuri mici, cu treptele lui coborâtoare sau urcătoare, ori gangurile prea puțin luminate care te duc spre poveștile vechi ale curților interioare cu ziduri tăcute, sufocate de iederă, vara, sau încălzite sub bucuria luminițelor de Crăciun, iarna. Din călătoriile mele obligatorii, recunosc cu mâna pe inimă, cel mai mult mi-au plăcut diminețile la Sibiu, pe care mi le ofeream singură. Și asta pentru tihna cafelei de la ora 8 jumate, când orașul abia se trezea, iar eu stăteam singură la o masă, între atâtea mese și scaune neocupate de la terasele din Piața Mică, dar care, în curând, însă mereu după plecarea mea, urmau să se ocupe de voci zgomotoase, iar liniștea răsăritului urma să dispară, până a doua zi, ascunsă în urechile mele; diminețile cu câte o mâță leneșă frecându-se de stâlpii cu felinar, ca și cum ar putea, hocus-pocus, prin electrizare, să aprindă în vârf un bec, apoi traversând fără grabă piațeta, ca o precupeață care a ieșit după una, alta, dar nu se grăbește spre casă; fără teamă de oamenii ori vehiculele ce încă nu s-au pornit să-i tulbure turul; diminețile cu soarele răsărind de după turla bisericii cu ceas, din turn, împingând, cu toate forțele lui de soare puternic de vară, umbrele, până la marginea pasajului subteran, mai întâi, apoi până la picioarele mele, iar mai apoi inundând în lumină toată lumea aia mică și în așteptare, din piațetă. La Sibiu mereu am prins soare....
Tablouri. Drumurile în fundal, 12 ore de imagini alunecând pe geamurile mașinii, în goană, autostrăzi, drumuri înguste, ploi cu soare, zăpezi viscolite, sosirile și plecările; recepționerele celor trei hoteluri pe care le ocupam prin rotație, urându-mi bun venit, din nou și din nou; bătrâna italiancă ce își făcea veacul, habar n-am de ce, la Belvedere și care îmi zâmbea, în lift, dimineața: buongiorno, dear! Buongiorno, signora, zâmbeam și eu, iar giorno chiar era mai buon; cărțile, mereu altele, purtate în buzunarul interior, din plasă, al genții mele mari și albe, de voiaj, la fiecare călătorie, căci serile în hoteluri sunt lungi, iarna, mai ales, chiar dacă la Cornișa mai puteam înota câteva ore, până ca pandemia să închidă definitiv piscina.
Toți scriitorii citiți mi-au fost apropiați, uneori așa apropiați, că i-am invitat la cină, să pălăvrăgim despre câte ceva aproape fără importanță și, mai ales, să îmi pot purta rochiile de seară, din mătase, pe care, altundeva decât în imaginație, unde să le port?! Dar nu știu de ce, acum, în clipa când povestesc, a ieșit din mulțime și înaintează timid, ștergându-și cu o batistă albă ochelarii de miop, Amos Oz. El e omul detaliilor grele: detalii de viață, moarte, singurătate sau iubire, expuse firesc, ca și cum au fost dintotdeauna acolo, sub ochii noștri, dar nu le-am observat niciodată cu adevărat, până să vină el să ni le arate, cum ar fi cele din Aceeași mare, straturi peste straturi, subtile țesături catifelate, mătăsoase, aspre, texturi, mirosuri, culori, nemaivăzut de frumoase, țesute din cuvinte...
Însă, ca un pictor ce cade în patima iubirii de culoare, cum ar cădea un bețiv în patima alcoolului, am smuls, plină de emoție, toate pânza asta temeinic preparată atâtea luni, îmbibată cu ulei de in și spoită cu grund și am pictat-o, în tușe fine, de pensulă subțire, din acelea cu care pictezi contur de buze și gene lungi și negre, sau grele, de lamă de cuțit pe pânză, de multe ori haotic și dezordonat, uneori egal și cald, dar mereu cu onestitate, cu emoțiile ce mi-au colorat anul. De unde să am eu, o tipă nu prea bogată, atâtea emoții? Mă gândesc că cineva care are bunul simț al emoțiilor ar putea să se întrebe... Vedeți voi, există magazine în care intri și vezi multe culori calde, ori reci, nuanțate, așezate estetic în cutii, pe rafturi, expuse pe tejghea sau în vitrine și întrebi: câtă emoție e în cutia asta? Dar în aia? Dar in ailaltă? Iar vânzătorul de emoții te privește adânc, uneori izbucnește în râs, alteori privește pe lângă tine, făcându-și de lucru cu mâinile și zice: e toată! Și tu întrebi: cât vrei pentru toată, iar el zice: azi e toată a ta, se asortează cu vinul peste care mereu torn cola sau cu penele curcanilor grași care calcă tridimensional prin zăpadă, pe sub copaci uriași ai pădurii, sau cu glicina mov care aproape va răsări la anul, dacă e tratată cu multă atenție. Dar nu uita să te bucuri c-o ai! Și eu mă bucur.
Mă bucur, fără egal, că am fost un an întreg în viața mea, aici, unde trebuia să fiu. Uneori am simțit frică, precum ziua în care am pierdut controlul mașinii de drumuri lungi și ea se ondula pe asfaltul drumului, iar eu n-am mai văzut nimic, pentru o clipă, două, poate că ochii n-au mai vrut să vadă, însă chiar și atunci, la strigătul meu a răspuns cineva. Alteori am fost tristă, dar mi-am amintit că tristețea e o voluptate și m-am lăsat să alunec în ea, lujer umed și catifelat care mi s-a deschis și oferit cu totul. De multe ori am visat. Așa mult am visat, încât spuneam lucrurilor pe nume și toți ceilalți le înțelegeau și ne-am bucurat, împreună, că suntem așa mulți înțelegători de același fel, o mie și ceva de ființe de aceeași teapă, pline de înțelegere, în același loc! Sau strigam cu voce tare ceea ce visez, în fața unui telefon. Nu strigam tot timpul în cuvinte, uneori doar zgâriam în gând niște linii paralele pe un răboj al planificării pe termen scurt, mediu și lung a visurilor, o diagramă Gantt a potențialului iubirii.
Întâmplarea a făcut ca în vară, când drumurile s-au terminat, a fost gata și poezia mea din prima carte, sinceră cât cuprinde. sinceră precum cuvintele copiilor care nu știu să mintă sau înjurăturile nebunilor ce își strigă soarta la răspântii. 50 de nuanțe ale Dragostei. 50, căci sunt 50 de emoții diferite în 50 de poezii. Și, chiar dacă poți explica de înseamnă cele 50 de nuanțe, ceea ce nu are rost să explici niciodată, dar niciodată, este dragostea.
*