Nu îmi vine să cred că e decembrie. Cam ăsta e sentimentul meu principal. Am impresia că abia ieri m-am trezit și era primăvară și mă distram copios în noul apartament al lui Alin, de unde se vede așa de frumos apusul. Stăteam acum câteva zile și vorbeam cu mama și am realizat că niciunul dintre noi nu putem delimita foarte bine când s-a terminat 2020 și când a început 2021. Într-un fel, am impresia că pandemia asta a transformat timpul în ceva totalmente relativ. În trecut, când era un an nou, se simțea ca un capitol nou. Acum, a trecut un an și parcă tot la fel e. Tot pandemie, tot măști, tot restricții, tot școală online (în mare parte), tot frică de viitor. S-au mai schimbat unele chestii, dar prea puțin. E destul de ciudat... Vorbeam despre unele evenimente și nu mai puteam spune cu certitudine dacă era vorba de 2020 sau 2021. Am auzit citatul ăsta în serialul meu preferat: Time is a weird soup. Și cred că fix așa e. Timpul a devenit un fel de ciorbă. Și totuși, dacă ar fi să mă sinchisesc să iau niște ață și să urmez firul roșu al anului, care e acesta?
Cred că primul lucru care-mi vine în minte e că e un an al împăcării. Și primul lucru cu care m-am împăcat este că habar nu aveam ce înseamnă să fii adult. Și am fost adult tot anul, dar tot nu o simt. Chiar când mi-am primit buletinul nou, am ieșit în oraș și l-am rugat pe chelner să mi-l ceară, ca să-l pot arăta. Mi-ar fi dat whiskey-ul și fără, dar voiam eu să mă fălesc cu el, de formă. Și aia a fost seara mea de adult. Prima și ultima. Nici n-am avut vreun majorat elaborat (mulțumiri pandemiei), nici nu pot să spun că am făcut ceva notabil de atunci. Toate lucrurile pe care le consideram "de adult" doar s-au întâmplat, fără să apuc să fiu atent la ele. Am început să beau cafea fără să apuc să mă gândesc la asta. Am început să ies din școală când vreau fără să apuc să mă gândesc la asta. Am început să fiu pe dating apps fără să mă gândesc la asta. Nimic special, nu? Și m-am obișnuit cu asta. M-am obișnuit cu faptul că a fi adult nu e la fel de incitant pe cât credeam. Adevărul e că o părticică din mine tot copil se simte. N-aș putea spune de ce, dar așa e.
Cred că e pentru că cel mai adult lucru pe care l-am făcut a fost să devin obosit. Doamne, ce obosit mă simt! Nici nu vreau să-mi imaginez cum o să fie când o să am 30 de ani. Pe la începutul anului, am vorbit cu un amic, spunându-i despre tot ce fac cu viața mea (școală + job + hobby-uri + relație + x + y). Mi-a zis că și el obișnuia să aibă "tipul ăsta de energie", dar că dispare repede. Am zis că am încredere că n-o să fie așa. Acum, un an mai târziu, simt că aș dormi 20 de ore încontinuu, dacă mi s-ar oferi șansa. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să mă întind pe un prosop la mare și să dorm o eternitate. O întreagă eternitate. Ar fi cel mai frumos lucru de pe lume. Asta e realizarea generală a anului.
S-au mai întâmplat multe, dar toate în cadrul pandemiei. Totuși, e bine că pandemia a devenit exact asta: un cadru. Anul trecut m-am simțit de parcă pandemia ar fi unul dintre personajele principale ale vieții mele. Acum a devenit un simplu cadru, un background. Nu mai e notabil aproape deloc. Și asta e de bine, aș zice, dar parcă e și de rău. Parcă o iau prea de-a gata. Și nu e gata. E încă reală și periculoasă. Și totuși, pe cât de periculoasă e, am impresia că am pierdut toată energia pentru a discuta despre ea.
Așa că nu o voi mai face. Asta e cu pandemia. Și atunci cum a fost restul anului? A fost împărțit în două jumătăți. Prima jumătate a fost până în iunie, a doua din iunie încolo. Până în iunie, totul e destul de în ceață, dar o ceață bună. Am impresia că atunci când lucrurile merg cât de cât bine totul devine destul de greu de ținut minte. Din ianuarie până în iunie, totul a fost pe cât s-a putut de bine. A fost viața relaxată de adult despre care tot vorbeam. Muncă, școală, muncă multă, o relație funcțională și total inofensivă, scris câte puțin. Am impresia că primele 6 luni ale anului le-am trăit din inerție. Era o viață bună. Ce știu e că în fiecare weekend mă uitam la câteva episoade din The Good Place, care a și devenit serialul meu preferat. De citit, abia de aveam energie, de muzică la fel, de cam toate la fel. Au fost 6 luni de trăit din inerție, cam atât. Nu știu dacă asta e de rău, dar merită menționat.
Ironic, a doua jumătate a anului, din iunie încolo, a fost o schimbare totală. E aproape clișeic să spun că am început o nouă viață, dar așa s-a simțit. Toată inerția a dispărut și toată viața a devenit o serie de pași mici către ceva ce nu înțelegeam pe de-a întregul și ce mi se opunea cu o forță destul de ciudată. Așa că, dacă e să vorbesc despre 2021, totul începe, de fapt, din iunie. Totul începe cu câteva zile de stat în pat și uitat la musical-uri. Am vizionat The Guy Who Didn't Like Musicals, Black Friday, 36 Questions, Dear Evan Hansen, Twisted și multe altele. Și playlist- urile de Spotify îmi sunt de atunci pline cu munți de piese din musical-uri, cărora li se alătură clasica mea muzică indie folk, adică Donovan Woods, Novo Amor și Noah Gundersen. "Breakout-ul" anului în materie de muzică a fost, pe departe, trupa Wild Rivers, care a scos single după single după single, toate de 5 stele.
Și așa, după câteva săptămâni de musical-uri, m-am îndreptat înspre Baia Mare, unde am luat parte la un workshop de teatru, am văzut Aquarius și Arta Adulterului la Teatrul Municipal și m-am bucurat, în final, de incredibila experiență Ideo Ideis. Aș putea să scriu pagini peste pagini despre cât de frumos e la Ideo Ideis. Festivalul, alături de Andrei Han, actor la Teatrul Municipal Baia Mare și îndrumătorul trupei de teatru de adolescenți Trupa Silver, mi-au resuscitat iubirea pentru teatru. Nu cred că pot cuantifica tot ce am primit în săptămâna de festival într-un text care se vrea destul de scurt, dar am să mă limitez la o serie de cuvinte care a rămas cu mine, spuse de Andreea Grămoșteanu: "Dați jos masca și bucurați-vă de scenă!"
Și-apoi vara a devenit ușor, ușor toamnă. Și toamna mi-am început-o cu multă poezie și cu mersul la terapie. Și dacă aș rezuma tot anul în cât mai puține cuvinte, ar fi "2021 - Pandemie, Terapie, Poezie". Poezia mi-a fost sfetnic noaptea și terapia ziua. N-are rost să vorbesc despre ce a fost pe lângă asta, fiindcă nu e foarte relevant, dar ce destul de relevant e cât de importante sunt modalitățile de a ne exterioriza emoțiile. Aș încuraja pe oricine să meargă la terapie, oricât de puternic se simte. Și eu aveam impresia că toate lucrurile sunt la locul lor, dar am observat destul de repede că nu mă cunoșteam pe atât de bine pe cât credeam. Am descoperit că sunt unele lucruri peste care nu am trecut niciodată și ar fi cazul să o fac. Împreună, toate lucrurile astea îmi puneau o întreagă lume pe umeri, ceea ce nu e tocmai sănătos.
Pe lângă orele de terapie, precum am zis, a mai fost și poezia, care mi-a fost principala "artă" pe anul acesta. Când vine vorba de proză sau critică, sau orice ar fi ajuns pe LiterNet, am luat o pauză. Inițial, asta m-a făcut să mă simt destul de vinovat, dar am realizat că nu sunt invincibil și oricum dorm 6 ore pe noapte cel mult. Fiecare om își are limitele, atât mentale cât și fizice, iar eu le-am atins o bună parte din an, jonglând cu școala și un job și o viață socială cât de cât sănătoasă. Sau cel puțin am încercat să le ating. Și, ca să-mi mai adaug o luptă, am și început o încercare de "poet digital" pe Instagram, unde tot postez nevrozele mele destul de regulat.
Una peste alta, 2021 a fost un aproape-an. A fost o fugă constantă, un an întreg petrecut într-un vals corporatist, lucrând pe rupte și învățând pentru bac pe fugă. A fost o jumătate de an cu oboseală "d-aia bună" și o a doua jumătate cu oboseală "d- aia rea". A fost o prelungire de 2021, doar că și mai încețoșată. Și apoi decembrie. De fapt, totul a început de prin 25 noiembrie, dar mai degrabă din decembrie. Din decembrie încoace e iarăși bine. E iarăși cald și plin de viață, de parcă a început anul odată cu iarna. Oricât plouă și se simte a toamnă, se simte a început de iarnă. După un an întreg în care m-am simțit a umbră, a jumătate de măsură, în decembrie m-am simțit iarăși a om. M-am simțit iarăși capabil și treaz. Am ascultat pe repeat I Feel Better și Opaline de la Novo Amor și am scris și mai multă poezie. Am purtat discuții faine de tot cu oameni faini de tot și am descoperit câteva lucruri pe care acum le cred esențiale, printre ele fiind realizarea că totul e un proces. Și facem ce putem, oricât de mult sau puțin ar fi asta.
Și asta a fost 2021. A fost un an oribil de lung și oribil de scurt în același timp. Spre deosebire de anul trecut, când simțisem că tot anul m-a învățat ceva și aveam anumite certitudini, acum n-am niciuna. Am învățat și eu ceva, dar habar nu am ce. Încă nu mă simt destul de înțelept / detașat încât să vorbesc despre ce am învățat din tot anul ăsta. Parcă e totul încă în ceață și voi mai avea nevoie de mult timp până să clarific totul în mintea mea. Dar e ceva ce pot spune:
În momentul actual sunt într-o cafenea cu privire directă la stradă. Afară e întuneric și plouă, și trec mașini multe. Eu ascult Step Eleven de Blue Rose Code în căști. În fața mea, la o masă de doi, stau două femei, 30 de ani, care par că se iubesc mult de tot. Stau și povestesc de vreo 4 ore, de cât timp lucrez și eu. Și par cât de cât fericite. Eu unul am băut un latte și am fost azi la cumpărat de cadouri târzii pentru Crăciun. Nu mă simt neapărat fericit, dar mă simt... împăcat. Simt că dacă asta e viața mea, atunci e destul. Simt că nu mai vreau să deslușesc fiecare iluzie. Simt că e în regulă că am iubit Dekaroom, chiar dacă n-am avut energie să scriu o recenzie despre spectacol. Simt că e în regulă că lucrurile nu ies tot timpul bine. Simt că 2022 o să fie un an mai bun. Așa că, la revedere 2021! Mulțumim c-ai fost.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)