Pandemia din 2020 mi-a fost trambulină pentru anul ăsta. Am vrut să mușc din viață și să mă asigur că recuperez timpul pierdut în anii de vindecare. M-am aruncat cu totul în proiectele pe care le aveam și, deși conștientă că (iar) mă implic prea mult, știam că e bine ce fac, că e relevant și contează. Și asta mă făcea fericită. Vara a venit cu două provocări: o audiție și o admitere. La teatru, nu poți să îngrași porcul în ajun. Ești atât de transparent când pășești pe scenă, nu poți să ascunzi nici cusătura deșirată de la mânecă. M-am convins de asta lucrând cu studenții, de partea cealaltă a catedrei. Ești ce ești și bine-ar fi să fii împăcat cu asta. Iar eu eram, în sfârșit. M-am pregătit și m-am dus, liniștită. N-am luat rolul pe care mi-l doream, și asta m-a durut mai tare ca înainte. După atâția ani, știu bine cât de subiective sunt audițiile, cât de multe "nu"-uri stau în spatele unui "da". Doar că de data asta am luat-o personal: "n-a fost să fie" s-a transformat în "nu ești ce trebuie". Strike 1.
M-am întors din vacanță când toată lumea pleca. Aveam un examen de pregătit și pe ăsta puteam să-l iau în serios. Pentru mine, doctoratul nu a fost niciodată un deziderat, dar de când începusem masterul de pedagogie teatrală, oamenii mă încurajau constant să îl fac și să continuu pe calea așa-zis academică. Mi-a surâs ideea, iar faptul că nu știam pe nimeni în comisie îmi părea o șansă, de a fi (re)cunoscută pentru ceea ce sunt aici și acum. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că de fapt fusesem eliminată dinainte să înceapă concursul și că șansa aia era doar în capul meu. Nu cred că s-a mai întâmplat să se organizeze o a doua sesiune de admitere la doctorat. După proba scrisă eram 7 oameni pe 7 locuri. Eu am picat. "Tu nu ai cum să fii de 6,20 nici dacă te iau pe sus din somn! Ceva s-a întâmplat." Ulterior, am aflat: nu toată lumea trebuie să intre din prima. Nu a fost momentul, spun ei. Eu zic că ăsta nu e locul pentru mine. Poate că de fapt e și una, și alta. Oricum, strike 2.
N-am avut prea mult timp să-mi trăiesc necazul. După o vară cheltuită de citit bibliografii și două premiere scoase la interval de o săptămână, m-am trezit într-o dimineață cu un test pozitiv. Am încercat să-l păcălesc pe al meu că e de COVID, dar s-a prins repede. S-a uitat la mine, s-a uitat la Luna și a zis: "Voi v-ați vorbit!" Au fost cele mai fericite săptămâni, pline de promisiunea unui nou capitol din viața mea care îmi doream demult să înceapă.
Relația mea cu pierderea. Pierdere - când e și apoi nu mai e. E greu s-o cuprinzi, s-o înglobezi, s-o procesezi odată ce ai auzit pulsul copilului tău. Nicio raționalizare nu te ajută, nicio încurajare, pur și simplu nu există alinare. Știi că numai timpul va îmblânzi tot ce simți tu acum, doar că ce-ți dorești e să se oprească timpul în loc, să te dai jos și să-ți poți trăi amorțeala. Firește, asta nu se poate. Viața merge, zice-se, înainte. Repetițiile la proiecte în care nu vrei să mai fii, spectacolele în care nu mai ai nevoie să fii înlocuită, cursurile la care devii prezentă-absentă. Nimeni nu-ți spune că nu e un moment, ca-n filme, se întâmplă și gata, ci un proces. Nu mă refer la partea emoțională, asta e previzibilă. Corpul meu m-a forțat să trăiesc durerea, au fost câteva săptămâni bune în care nu puteam să uit nici o zi că am pierdut ce-mi doream mai tare. N-am vorbit cu nimeni, iar pe cei câțiva oameni cărora apucasem să le dau vestea pe vremea când era una bună, i-am anunțat prin sms. Primele au fost mama și soră-mea (și ea însărcinată, lol), la o săptămână după.
Vindecarea știam că va veni odată cu noul an. Aștept demult să scriu rândurile astea, să închei odată un capitol ale cărui învățăminte abia acum încep să se așeze. Pentru mine, e din nou despre oameni. Citeam azi-noapte cartea Laurei Ionescu (Nu te găsesc pe nicăieri) și am ajuns la un fragment care parcă era scris de / cu / pentru mine: " Întunericul, de orice fel ar fi el, este temporar. Lumina găsește crăpături prin care să se strecoare. E ok să nu te simți vinovat pentru lumina aia care despică întunericul, fiindcă îți este exterioară. E lumina celorlalți, care te așteaptă să te întorci printre ei." Îi am pe toți lângă mine, familia, prietenii, colegii, copiii de la SOS. Luna are 6 pui. Soră-mea o să aibă un băiat. Iar omul de lângă mine mi-a arătat cum se trăiește o pierdere în doi. Și cum se depășește, împreună.
La mulți ani, 2022!
La shootingul cu Andrei Runcanu eram +1. O amprenta rămasă undeva în timp. Și ce bine că e.
