2021. Dezvrăjirea

2021 a fost un an greu.

(insert panseu despre degradarea climatului social pe fondul pandemiei).

Locuința bunicilor, pe malul Oltului, un spațiu asociat cu vacanța, liniștea, lectura. Dar locurile frumoase s-au deteriorat treptat și ireversibil. La Cozia, s-au tăiat brazii, salcâmul sălbatic și nucul, trandafirii din jurul bisericii. Curtea arată acum depersonalizată, neprietenoasă vara, când soarele arde gazonul proaspăt pus. Un colț de mare frumusețe din spatele mănăstirii, cu vedere la Olt și la muntele Cozia, a fost complet distrus. La Ostrov, pe insulă, se ridică (inutil) o nouă biserică în curtea vechiului schit. Construcția a distrus echilibrul arhitectural și peisagistic și a stricat ceva din calmul locului. A rămas neatins un colț din insulă, cu o priveliște minunată spre râu și munți. Faleza Oltului este, de asemenea, intactă.


Nu mi-a lipsit teatrul. Câștigul pandemiei a fost conectarea la restul lumii teatrale prin intermediul transmisiilor online și a înregistrărilor. Am simțit că respir, în sfârșit, că evadez dintr-o celulă strâmtă în care trăiam de prea mult timp. Câteva spectacole văzute ocazional în străinătate sau acasă și o cercetare pe internet nu ajung. Nu trăiesc în trecut, am nevoie să văd ce se produce acum, ce se dezbate acum și cum. Am nevoie de discursuri complexe, inclusiv de cele cu care nu sunt de acord, ca o contrapondere la tot mai previzibilul teatru autohton, în care puține lucruri mai surprind sau provoacă, și care pare tot mai desprins de realitatea în care trăim. Teatrul online mi-a oferit asta. Asta nu înseamnă că nu au fost și spectacole proaste sau moarte, deși erau bine "ambalate". Teatrul Maxim Gorki Berlin, care a susținut constant o stagiune online cu spectacole recente, inclusiv premiere din acest an, mi-a fost cel mai bun prieten în pandemie. Aș alege simbolic unul dintre spectacolele lor pentru acest an - In My Room, un spectacol făcut de bărbați despre bărbați (fii despre tați), o serie de autobiografii ficționale cu teme și perspective cu care nu am nimic în comun. Și exact asta este năucitor, că deși spectacolul nu rezonează cu nimic în mine, faptul că este o construcție teatrală fabuloasă - dramaturgie, discurs, complexitatea și luciditatea investigației, o paletă largă de instrumente teatrale, abilitatea și curajul de a provoca publicului plăcere, autochestionări și disconfort, tipuri variate de carismă ale actorilor - îmi provoacă o bucurie pură. Nu este o capodoperă. Nu mă interesează capodoperele.


Cărți bune. Senzația unui boom în literatura română contemporană, cărți pe care am simțit nevoia să le păstrez mai mult timp alături. Bogdan Coșa - Cât de aproape sunt ploile reci, o privire fără filtre asupra satului românesc sau a ceea ce mai rămas din el. Florin Lăzărescu - Noaptea plec, noaptea mă-întorc, 24 de ore din viața unui om din generația părinților noștri, generație care se duce în mare parte tăcută. Mihai Duțescu - Bureți de fag, tot despre aceeași generație, dar scanând anii lor de tinerețe în ultimii ani de comunism. Andrei Dosa - Multă forță și un dram de gingășie, o carte despre construcția identității la intersecția a două culturi și două etnii forțate să trăiască alături și care încă nu știu să trăiască împreună. Simona Goșu - Fragil și Elena Vlădăreanu - August, volumele preferate de proză scurtă de anul ăsta, despre relații văzute prin ochii copiilor, respectiv ai femeilor. Lavinia Braniște - Mă găsești când vrei, o carte despre dependența de celălalt într-o relație toxică. Paula Erizanu - Ard pădurile, o docuficțiune despre două dintre femeile revoluției bolșevice, martore ale modului în care ideologia se materializează într-un regim dictatorial. Și o carte veche, Ion Negoițescu - Straja dragonilor, un document prețios despre viața cotidiană în România anilor 1921 - 1941 în conjuncție cu dezvoltarea identității de gen a autorului și în așteptarea Jurnalului său, care ar putea fi publicat cel mai devreme în 2023 (cerința autorului). La autori străini, am preferat nonficțiunea. Édouard Louis cu Cine l-a ucis pe tata? - un volum scurt, scris sub forma unui monolog adresat tatălui, în care corelează precaritatea cu homofobia sub presiunea politicii care exploatează categoriile vulnerabile din societate. Nawal El Saadawi - Femeie în punctul zero, o carte-confesiune a unei femei condamnate la moarte, o scanare a societății patriarhale egiptene din anii '70, valabilă și astăzi. Vanessa Springora - Consimțământul, o altă confesiune despre un prădător sexual pedofil, ocrotit de societate pentru calitatea sa de persoană publică (scriitor). Erika Fatland - Granița, o serie de reportaje despre vecinii Rusiei și zonele de graniță care spune însă (mai) multe despre Rusia însăși. András Forgách - Dosarele mamei mele - cum gestionezi o realitate cruntă, colaborarea cu poliția politică comunistă a mamei. Am recitit Atul Gawande - Suntem muritori. Ce contează cu adevărat la sfârșitul vieții - într-o perioadă în care viața vârstnicilor s-a dovedit a fi prea puțin prețioasă pentru omenire, cartea asta vorbește despre demnitate în ultimii de ani de viață și despre asigurarea confortului, nu doar fizic, ci și emoțional și psihologic. Și un pic de ficțiune, de departe preferatele au fost Anna Burns - Lăptarul, o minunată scriitură despre Irlanda de Nord în anii '70 - '80, cu grupări paramilitare, naționalism și conservatorism, din perspectiva unei adolescente, și Bernardine Evaristo - Fată, femeie, alta, un poem despre feminitate la joncțiunea dintre rasă, identitate de gen și clasă socială.

Cărți pentru copii. Întotdeauna mi-au plăcut. Acum folosesc un pretext ca să le citesc - ele sunt "destinate" partenerilor mei de cafea, lecturi și spectacole online, ursul Obama și porcul Porgy. Anul ăsta au fost trei cărți. Aleksandra Litvina, Anna Desnițkaia - O sută de ani în casa noastră, o istorie a Rusiei de la începutul secolului al XX-lea până astăzi, explicată prin desene. Rebecca Dautremer - Fabuloasele ore ale lui Jacominus Gainsborough, povestea vieții unui iepure obișnuit, cu un mic handicap locomotor, o carte despre refuzul de a hrăni copiii cu utopii care le asigură depresiile de la maturitate, când viața nu se va derula după tiparul croit în imaginația lor de lecturile copilăriei. Dan Coman - Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi. Frații Rățoi îmi sunt apropiați, se pare că am trăit copilării asemănătoare. De la ei au învățat limba păsărească Obama și Porgy.
  
Mare of Easttown - Kate Winslet și portretul nefardat al femeii de 45 ani (48?), dar și cel al unei comunități cu o mulțime de vicii și obtuzități, capabilă de ură, însă și de vindecare.

În rest, viața a curs în ritmul ei sacadat. Cel mai teribil și grozav lucru în 2021 este că, la finalul lui habar nu am ce va urma în 2022.

Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)