Mi-e greu să vorbesc despre mine sau despre ce am făcut, prefer să las pe alții să o facă. Pot doar să spun - pentru binele și frumusețea articolului, că a fost unul dintre anii foarte roditori din punct de vedere profesional. Și cred că a fost un an de construcție de ziduri complexe (temeliile le punem fiecare pe la vârste mai fragede, nu la "early 40's")
la San Sebastián Film Festival pentru premiera filmului Marocco / Mikado
Ce a fost în schimb foarte palpitant, a fost descoperirea de sine în paralel cu întâmplările, introspecția în raport cu exteriorul, studiul oamenilor în raport cu ceea ce mi se întâmpla.
Am constatat că nu prea contează nimic - în termeni mari. Că suntem furtuna noastră într-un pahar cu apă, că nu prea se schimbă nimic în măreția lumii sau a Pământului odată cu niște filme sau cu dispariția noastră (bine, dacă ești Alan Turing, Marie Curie sau Michelangelo atunci se schimbă totul, dar nu prea e cazul aici și insist să cred că nici în proxima existență). Am constatat că e important ca ceea ce faci să faci bine, să faci din tot sufletul, să nu ai intenții ascunse, să îți dorești să lași ceva și altora sau celor care vin așa cum ți-a fost lăsat ție. Am început să mă gândesc mai mult la oamenii care au schimbat ceva într-adevăr și mai ales la oamenii care n-au schimbat sau pe care nu-i știm că au schimbat. Am început să mă gândesc mai mult la victimele din închisorile comuniste, la victimele războaielor sau la eroii necunoscuți. Am început să mă gândesc mai apăsat la oamenii care n-au trădat, n-au vândut și n-au mințit ca să aibă parte de un trai mai bun în vremea lor și care n-au primit recunoașterea post-mortem pur și simplu pentru că au fost prea mulți și n-au fost consemnați.
Am început să mă gândesc mai mult cum e să trăiești mai aproape de natură, mai aproape de esențial, mai aproape de pământ și de Dumnezeu, fără să înjuri în trafic, fără să te bați pentru un loc de parcare, fără să te-nghesui să împingi primul căruciorul la casa de marcat din Carrefour sau Lidl sau să te pierzi prin coloanele de pe A2 vara sau DN1 iarna.
Am început să înțeleg că dacă mor acum în timp ce scriu, jos în intersecție nu se schimbă nimic - autobuzele circulă tot cu întârziere, liniile de tramvai sunt la fel de ieșite din asfalt și mașinile tot pe bordură vor parca.
Cred că putem ajuta doar cu puțin bine. Cu puțin bine pentru ceilalți, cu puțin bine pentru noi, cu puțină înțelegere pentru cei aflați în nevoi, cu puțin ajutor pentru cei care sunt într-o perioadă mai grea, cu puțină blândețe pentru cei care sunt căzuți, cu o îmbrățișare, un zâmbet sau cu niște iubire. Știu că sună a cuvinte din cărți motivaționale (din alea de care îți vine să râzi - "Cum să fii fericit în zece pași") dar poate după ce râdem împreună, chiar ne gândim puțin. Sau, mai bine zis, poate simțim puțin.
Mi-a luat o lungă perioadă să mă gândesc cu adevărat la asta. Foarte lungă. Și multe iaduri sau ceruri prin care am trecut. Dar se vede exact așa cum au spus-o alții atât de bine și mult mai complex înaintea mea. Așa se vede. Dar cred că trebuie să treci de iadurile și cerurile necesare. Keep it simple.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)