Scrisoare pentru mine / Secvență scurtmetraj / Mă revolt

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Mă numesc Angelica Hsu. Am treisprezece ani. Nu-mi plac lucrurile complicate, ci prefer ceva simplu, cât-de-cât ușor de realizat. Sunt o persoană serioasă doar atunci când este necesar. Ador dulciurile, dar în ultima vreme am reușit să mă mai abțin. Animalele mele preferate sunt pisicile, mi se par foarte interesante și drăguțe.


Dragă Angi la șapte ani, știu că ți-e frică. De fiecare dată când te trezești, fie dimineața, fie seara, primul lucru pe care-l faci e s-o cauți pe mama, așa-i? Și câteodată, n-o găsești. Dar nu te dai bătută așa de ușor, te uiți peste tot.

În momentul în care realizezi că ea probabil a plecat undeva, la magazin sau la plimbare, fără să te anunțe, observi un lucru: e de parcă lipsește ceva. Parcă e prea liniște. Te uiți de fiecare dată către holul cu toate luminile stinse. Ai impresia că ceva nu e în regulă.

Nu te deranjează că e întuneric, ai trecut deja peste frica asta. E faptul că nu mai e nimeni lângă tine.

Știu sigur un lucru despre tine: ți-e frică să fii singură, nu? Te gândești la ce ai putea face să se întoarcă mama mai repede. Începi să plângi, fără îndoială. Mereu vine mama să te calmeze. Așa a făcut până acum.

Îți scriu acum să-ți dau câteva sfaturi, să treci peste frica asta.

Nu ajută dacă plângi. Nu schimbă absolut nimic. Tot ce face e să te înspăimânte și mai mult. Cred că știi deja, dar mama nu poate să te ia peste tot cu ea. Uneori trebuie să te lase acasă.

Ce ai putea face când ești singură? Uite câteva idei: poți să-ți faci temele, să desenezi, sau să înveți la matematică. Știu că nu te pricepi încă prea bine.

Ar fi bine să te obișnuiești să te descurci și singură. Când vei fi mai mare, nu o să primești ajutor mereu.

Angi, la treisprezece ani.


1. EXT. POARTĂ DE LA MORTEVIL. NOAPTE

NOEL (13) și prietenul lui GORGAL (monstru ce seamănă cu o corcitură între o fantomă și o șopârlă) sunt în fața porții orașului Mortevil. Peste tot în oraș e liniște și întuneric. NOEL nu are chip și poartă un tricou cu dungi albe și negre. Chiar și dacă nu are ochi, tot vede.

2. INT. MAGAZINUL LUI AZAZEL. NOAPTE

GORGAL: AZAZEL, ții minte băiatul de care ți-am povestit? L-am adus.

AZAZEL: Salut. Căutați ochi și o gură presupun, nu?

NOEL dă din cap. NOEL se uită de jur împrejur la rafturile cu o mulțime de perechi de ochi pe ele. Ia o pereche de ochi verzi și îi probează. Privește în oglinda de pe perete. Fața lui începe să se deformeze.

GORGAL (cu un ton vesel și prietenos): AZAZEL, prietenul meu bun, cum mai e viața?

AZAZEL: Păi, merge, ce să zic.

AZAZEL observă că NOEL se panichează și încearcă să-și scoată perechea de ochi verzi. Arată cu degetul spre NOEL și îl atenționează pe GORGAL.

GORGAL: Vai! NOEL! De ce nu m-ai strig - A, scuze, am uitat...

GORGAL îi dă lui NOEL o palmă peste cap, iar ochii verzi cad pe jos.

NOEL continuă să probeze ochii de pe rafturi. Încearcă o pereche roșie și din ochi începe să-i curgă un lichid negru. Ia altă pereche, de data aceasta un ochi este portocaliu, iar celălalt albastru. Încep să se rotească non-stop. Probează încă o pereche de ochi galbeni, dar când îi pune pe față, pur și simplu dispar.

3. INT. MAGAZINUL LUI AZAZEL. NOAPTE

Au trecut două ore.

GORGAL: Hmm.. se pare că e mai greu să-ți găsim o față decât mi-am închipuit.

AZAZEL: Hai să lăsăm deocamdată ochii, vrei să probezi niște guri?

NOEL dă din cap.
GORGAL alege o gură cu dinți numeroși și ascuțiți.

GORGAL (spune de parcă e cam dezamăgit): Nu, nu merge. Nu ți se potrivește.

NOEL încearcă mii și mii de combinații de ochi și guri. Nu i se potrivesc, fie sunt prea mari, fie prea mici. Ajunge la ultima posibilă combinație.

GORGAL: Cu ochii ăia și gura aia, deja arăți ciudat.

GORGAL se uită în direcția lui AZAZEL.

GORGAL (vorbește cu un ton obosit și îngrijorat): Și acuma ce facem? Am probat tot de pe rafturi, n-am găsit nimic. Nu pot să-l las pe NOEL fără chip.

AZAZEL: Stai puțin, am o idee.

AZAZEL dispare câteva momente și se întoarce cu o cutie.
NOEL deschide cutia și vede ață neagră și un ac. Toți trei se uită unul la altul.

4. INT. BAIA DIN MAGAZINUL LUI AZAZEL. RĂSĂRIT

NOEL trebuie să-și coasă singur gura. Se uită în oglindă. Ține acul, dar îi tremură mâna. Se așază pe jos până nu-i mai tremură mâna. Se ridică în picioare și se duce la oglindă. Începe să coasă o gură. Îl doare, dar rezistă.

Iese din baie, se uită la AZAZEL și GORGAL.

NOEL: Pot să vorbesc!

GORGAL și AZAZEL îl felicită.

AZAZEL: Lăsăm ochii pentru altă dată, atunci.

GORGAL: NOEL, hai să sărbătorim!

NOEL: Vin imediat. AZAZEL, mersi mult pentru ajutor! Ne vedem data viitoare.

NOEL și GORGAL pleacă din magazin.
AZAZEL se uită în jurul lui și vede toate gurile și toți ochii împrăștiați pe jos. Realizează ce mizerie are de curățat.


Iris este o bunică. Primește o cutie cu o scrisoare, în care fiica ei spune că nu o poate vizita și își cere scuze. În cutie găsește un robot. Citește instrucțiunile și află că robotul poate face treburi casnice. Îi pune numele Arion. Anii trec, iar într-o zi bateriile robotului se descarcă. Când bunica observă că robotul nu se mai mișcă, se grăbește să-i pună baterii noi. Arion revine la normal. După câțiva ani, robotul o găsește pe bunică adormită într-un scaun. Încearcă s-o trezească, dar nu reușește. Ia niște baterii și le pune în buzunarul ei, sperând să se trezească.


E o zi normală. Sunt în drum spre școală, spre metrou. Ajung.
Sunt obișnuită să se uite lumea la mine, eu fiind asiatică într-o țară europeană. Se întâmplă și mai mult acuma, cu tot cu pandemia. Totuși, acest lucru nu mă mai deranjează. Am învățat să ignor.
Intru în metrou, merg până la capăt, că așa fac de obicei, caut un loc liber. Nu-mi place să mă așez fix lângă cineva. Prefer să existe un spațiu între mine și celelalte persoane. Caut în continuare.
În final, găsesc unul. Din motive pe care nici eu nu le știu, curiozitate și plictiseală probabil, mă uit la oamenii din jur. Observ că se uită o femeie la mine. Mai mult decât trebuie. Cu o privire... mai puțină plăcută. Îmi dau seama, chiar dacă are mască pe față.
În fine, nu mă deranjează așa mult. Mă așez. Ea se ridică. Pleacă într-un alt compartiment, uitându-se la mine din când în când și murmurând ceva.
Îmi dau seama imediat ce tocmai se întâmplase. Habar n-am cum să reacționez, așa că îmi scot telefonul și căștile. Încep să ascult muzică. Pentru restul zilei, nu pot să mă concentrez așa bine. Mă gândesc doar la ce mi se întâmplase.
Mă face să mă simt de parcă fac ceva greșit, când de fapt sunt complet nevinovată. Nu deranjez pe nimeni. În afară de ea, aparent. Nu-mi place faptul că m-a judecat. Deloc nu-mi place. Pot să zic că mă revoltă.
Dar nu mă supăr, știu că n-are rost și oricum nu schimbă nimic.