Scrisoare pentru mine / Super-puterea / Față în față. Eu și Coronavirus

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Mă numesc Frîncu Alexandra Mădălina, dar prietenii îmi spun Ale. Împlinesc 13 ani în noiembrie și am un câine pe nume Lucky. Iubesc filmele polițiste, dar și cele horror. Culoarea mea preferată este roșu. Iubesc dulcele, dar urăsc legumele. Materia mea preferată este engleza.


Dragă Alexandra,
La 8 ani, știu că îți este frică. De multe lucruri. Cum ar fi de păienjeni sau de eșec. De o notă mică la școală. Dacă înveți, totul o să fie bine. Dar nu îți face griji! Vom trece peste toate lucrurile rele împreună! Voi fi mereu acolo, pentru tine. Nu trebuie să îți fie frică de nimic! Știu că îți mai este frică să fii într-un loc necunoscut și să te pierzi. Dar mama ți-a făcut instructaj: te duci la o persoană și o rogi să o sune pe mama. Știu că pare că toată lumea vrea să îți facă rău. Dar nu e adevărat. Știu că te apucă amețeala. Nu te panica! Sau frica de întuneric. Aici, din păcate, nu te pot ajuta. Cinci ani mai târziu, tot îți este frică. Dar poate peste câțiva ani o să îți scriu altă scrisoare, în care nu o să îți mai fie. Îți mai este frică și de înălțimi. Dar nu trebuie să îți fie. Doar te-aș sfătui să nu te urci peste tot de capul tău. Te-ai putea lovi.
Cu drag, Ale


E dimineață. Deschid ochii și mă uit la ceas. E ora zece și douăzeci de minute. Mă trezește alarma, dar mie mi-e somn, așa că decid să mai stau în pat. Mai trec zece minute și sună din nou alarma. O opresc. Mă dau jos din pat și realizez că peste o oră și jumătate am o programare la dentist. Nu mă grăbesc. Îmi pun în picioare papucii noi cumpărați, albi și pufoși, și mă îndrept spre baie. Mă spăl pe dinți și îmi pregătesc micul dejun. Cereale cu lapte. Peste câteva minute termin de mâncat și merg să îmi fac patul. În dormitor, deschid geamul si văd o vrăbiuță care se așază pe pervaz. Aceasta începe să cânte. E minunat.

Este zece cincizeci și doi. Mă uit pe telefon pentru a mă asigura că am dreptate în privința programării la dentist, care e la 12, dar îmi simt inima în gât. E la 11! Cu siguranță nu o să ajung. Apoi îmi amintesc. DA! Asta este super-puterea mea! Opresc timpul. Mi s-au ridicat o greutate de pe umeri.

Afară e cald, așa că decid să mă îmbrac cu o rochiță albă. Îmi pun perechea mea preferată de sandale și ies pe ușă. Pe hol realizez că liftul nu merge... Trebuie să cobor zece etaje. Ies din bloc. Pornesc spre cabinet cu gândul de a lua autobuzul. Dar realizez că nu pot: timpul este oprit. Pe drum admir casele multicolore pe lângă care trec. Copiii care se joacă v-ați ascunselea sau copacii verzi și înalți în care vrăbiuțele își fac cuib.

Apoi deodată aud ceva... Nu se poate. Timpul este oprit! Mă uit în jur speriată. Dintr-o dată, de după un copac se ivește câinele meu. Lucky! Dar oare cum a ajuns el aici? Și cum se poate mișca? Realizez că de fapt nu am închis ușa la casă.

Decid să îmi văd de drum, cu toate că e periculos. Odată ce ajung la cabinet, să pornesc timpul și îl las pe Lucky afară. Intru, iar domnul dentist îmi spune că trebuie să mai aștept un pic. Nu mă deranjează chestia asta. Dintr-o dată, îmi sună telefonul. Este prietena mea cea mai bună. Este foarte speriată, dar nu știu de ce. Ea îmi reamintește că l-am lăsat pe Lucky aseară la ea și că acum, cât îl plimba, a dispărut. Îmi aduc și eu aminte că animalele de companie nu îngheață în timp. O calmez și îi spun că Lucky e cu mine. Apoi mă strigă dentistul.

O oră mai târziu termin. Ies și, spre bucuria mea, Lucky încă e acolo unde l-am lăsat, lângă gardul ruginit. Pentru a fi sigură că nimeni nu intră în casa mea descuiată, Super-puterea mea intră din nou în acțiune. Pe drumul de întoarcere mă uit în jur și îmi dau seama că Lucky nu mai e lângă mine. Îl caut și îl caut, dar nimic. Chiar când voiam să mă dau bătută, îl văd. Sunt foarte fericită.

Apoi ajung acasă. Nu sunt obosită. Mă simt ca și cum am foarte multă energie de la cele zece etaje pe care le-am urcat. Mă asigur că închid ușa și mă întind în pat. Apoi mă gândesc la toate peripețiile pe care le-am avut azi.

Dacă ar fi să renunț la super-puterea mea, aș renunța doar pentru că atunci când o folosesc, timp de câteva minute, mă simt slăbită.


- Salut.
- TU! Ești chiar tu! Coronavirus!
- Mă bucur să te cunosc.
- Nu prea pot spune același lucru...
- Nu am prea mult timp la dispoziție, dar mă bucur să povestim puțin. Știi ceva despre mine? Sau e cazul să mă prezint?
- Eu știu destul de multe despre tine! Adică tu ești virusul care omoară sute de oameni! Cel care ne-a băgat în carantină timp de cel puțin jumătate de an! Ai supărat toată planeta! Dar tu? Cum te simți...
- E nasol să fii în pielea mea. Am senzația că nimeni nu mă suportă. Știi ce zic?
- Nu vreau să fiu rea, dar nimeni nu te suportă.
- Nu mi-am pus în minte de la bun început să devin inamicul numărul 1 al lumii. Al prezentului. Cumva și al viitorului. Dar simt că asta am devenit. Tu ce crezi?
- Da... Eu chiar cred că ești inamicul numărul 1 al lumii. Fără supărare!
- Auzi, pe tine te-am supărat rău?
- Da, destul de mult! Din cauza ta nu mai pot merge la școală, nu îmi mai pot vedea prietenii!
- Mai știi cum ai reacționat când am apărut în viața ta?
- DA! La început nu credeam că era ceva serios. Dar odată ce ai ajuns și în România... am realizat că era o situație ORIBILĂ!!!!! Uite cât e ceasul! Trebuie să plec!
- Nu te gândeai, însă, că o să petrecem atâta timp împreună. HA! 1-0 pentru mine. Nu că țineam vreun scor... Dar totuși... Pare că nu o să ne despărțim cu una cu două. Însă dacă aș dispărea mâine, de tot, pentru cinci zile (nu mai mult) ce ai vrea să faci? Ce ai face?
- Păi... În primul rând m-aș duce la Therme. Apoi la un restaurant cu toți prietenii mei. Poate chiar să vizitez și un muzeu.
- Și totuși... Uneori sper că am făcut și ceva bun pentru tine. Am făcut?
- Nu prea...
- Mă gândeam... dacă ar fi să mă descrii în trei cuvinte, care ar fi alea?
- Distrugător, nemuritor (până acum) și enervant!
- Mi-a părut bine să te cunosc! Ne vom vedea curând!
- Nu prea curând!