1 ianuarie 2022. Mihai Șora postează:
"Nu mi-am propus prea multe pentru acest an (ca să nu fiu nevoit să contabilizez restanțele în anul următor), dar un album cu desene și propoziții tot aș vrea să public."
Eu nu-mi propun nimic, sunt confuz, deși vin către mine schițele unor proiecte, invitații. Și nu-mi propun în primul rând din teamă, una tot mai aproape. Dar și pentru că, iată, privind înapoi, descopăr o seamă de neîmpliniri. Uneori pentru că au fost priorități valorice, alteori pentru că am răspuns temelor primite, dar și pentru că, pur și simplu, am uitat.
Cum, de exemplu, a trebuit să vină invitația pentru ediția 2022 a festivalului Golden Mask (www.goldenmask.ru/en), spre a realiza că nu am scris despre cea de acum 7 luni. Și ce spectacole! Noroc cu festivalurile de la Craiova și Sibiu pentru câteva amintiri tezaurizate despre teatrul din Rusia. Un Firs care mă bântuie, într-o montare a lui Dodin, o dublă viziune a Măsurii pentru măsură, cu Teatrul Vahtangov și cu Teatrul Pușkin, de fiecare dată cu sufletul la gură pentru creativitate și, deopotrivă, pentru jocul actoricesc.
Același nivel și azi. Din cele peste douăzeci de spectacole propuse a rezultat o anume imagine despre cum arată teatrul rusesc. Cu experimente asemănătoare celor văzute și la noi dar, fără tăgadă, cu montări în care textul profund, regia și interpretarea, în decoruri plasate pe o scenă convențională sau într-un spațiu reconfigurat sunt capabile să producă emoție.
Eram curios să văd propunerile lui Kirill Serebrennikov și am avut parte de un spectacol în care a fost co-autor alături de Alexandr Barmenkov -scenografie -, Piotr Aidu - muzică și suport de replică pentru Nikita Kukușkin, actorul care își dă sufletul pe scena de la Gogol Center, un generos spațiu de avangardă. E un adevărat one man show, epuizant, de la relația directă cu spectatorii, intrând în joc printr-o ușă laterală, adăugând treptat, ca un halterofil, elemente tot mai dificile în joc. Într-un monolog cu toate tonalitățile exersate energic, cu o stăpânire de sine, cu un chip imobil, în care ochii sunt puși în valoare ca pentru seducția unei victime. Un spectacol inspirat și dedicat unei figuri ce este redescoperită în spațiul rusesc, prințul Vladimir Odoievski, autor al unor distopii ce cunosc interpretări dintre cele mai pasionante. Textul îl aduce pe el în prim plan, prietenia cu Pușkin (amuzantă scena călătoriei cu metroul și stațiile cu mari nume din cultură) precum și teme abordate în scrierile sale, preocupări. Muzica este dominantă nu doar prin sonoritățile polifonice cât prin implantarea pe scenă a unor instrumente inventate de Piotr Aidu, de tipul panharmonicum, devenind izvoarele unor sonorități fantaste, în spiritul proiectului.
Proiecțiile video au, de-a dreptul, materialitate. Aduc percepția unei mașinării cu care se luptă personajul. Fantezia nu are limite, pentru a fi pe măsura imaginației prințului. Al cărui nume este anagramat pe razele unei stele rotitoare, manevrată pentru copiii imaginați în buza scenei: "patria - e dată de Dumnezeu la naștere, bunătatea - nu va rămâne niciodată nerecompensată, curajul - necesar pe câmpul de luptă, euharistia - o taină a bisericii, moșia - cea care apară frontiera, smerenia - cea mai mare virtute, frumusețea - e măreață când esența e invizibilă, adevărul - revelat fiecăruia, la timpul potrivit."
Și, întorcându-se, mândru de sine, spre unul dintre imaginarii școlari.
"- Și tu, băiețel, de ce n-ai scris? Cum te cheamă?
- Eu nu am nume.
- Atunci pentru ce trăiești?
- Nu știu. Nu am brațe pentru asta.
- Atunci ia un creion și scrie cu dinții."
Un tribut provocator estetic și ideatic.
Revelația a fost, pentru mine, creația regizorului Dmitri Krîmov, prezent cu două spectacole: Boris și We are all here, oferind, de fiecare dată, percepția proximității unei lumi modelate din cărți și din imaginație, de care ești hipnotizat.
Mai întâi prin adaptarea unui celebru text al lui Pușkin, Boris Godunov, transpus, ca prin mecanismul unui pantograf, în contemporaneitate. Krîmov a plecat de la premisa că, la timpul său, opera aceasta a fost precum un tablou de Picasso înainte de protestul academic al artiștilor grupați sub numele Itineranții. Propunerea lui este de a aduce o operă scrisă acum două sute de ani, despre oameni și fapte de acum patru sute de ani, în timpul nostru, vorbind despre relația omului cu puterea, așa cum ne apare ea azi.
Jucată în spațiul medieval al unor foste depozite, transformate în spații culturale (mai ales că producătorul a fost chiar deținătorul spațiului, instituția cu o 'pălărie' amplă, Muzeul Moscovei, producător asociat cu Leonid Roberman), vine cu personaje desprinse parcă din publicul aflat la un pas. Un clar-obscur de fundal, grupul personajelor aparent de rang secund năvălind în spațiul de joc ca din întunericul de afară. O fereastră uriașă, de forma semicercului superior, oferă imaginea unei ninsori fără sfârșit. Central, un pian într-o culoare sweet, pe care scrie 'Moskva', rezervat unui puști, pentru care cea care conduce spectacolul-concert pentru ascensiunea la tron a lui Boris Feodorovici -, potrivește un scaun, un suport la picioare. Îl aduce din șirul interpreților aliniați la perete. Costumată cu elemente tradiționale, în special acoperământul de cap, numit cocoșnic, anunță prima piesă muzicală: un fragment din Simfonia Destinului (pe care Beethoven a dedicat-o și unui prinț rus, Razumovski).
Așa intră în scenă grupul personajelor care validează accederea la tron a lui Boris dar și regimul de exercitare a puterii, implacabili în clipa finală, intervenind fără scrupule în istorie - impresionantă scena în care îl înconjoară pe băiat, muzica încetând, după un timp, la gestul scurt al unuia dintre ei -, rostind ultima replică, pe mai multe voci: "Dmitri Ivanovici!". Numele prințului care bântuie liniștea posterității, ivindu-se falși pretendenți, într-o perioadă ce s-a numit 'Smultonie vremia / Timpurile tulburi'. O sugestie a repetitivității acestora.
Timofei Tribunțev, în rolul titular, impune, prin charismă, imaginea liderului a cărui putere o presimți, în a cărui bună credință crezi, într-un amestec de simpatie și teamă. Cu cât îl însoțești mai mult în poveste, cu atât transpare tragicul shakespearean. Efortul și grija pentru redresarea pianului avariat se continuă cu fredonarea unui refren:
"Malul meu, arată-te în depărtare / Margine, linie subțire, țărmul meu, țărm blând, / Oh, pentru tine, dragă, aș înota, /... măcar într-o zi".
Înțelegând că i-a sosit sfârșitul, în picioare pe pian, cu băiatul în picioare pe scaun, căutând un ultim sfat, renunțând succesiv la toate cele grave, oprindu-se la simplitatea gesturilor dintr-o viață: "ai grijă de mama ta și de sora ta, spală-te pe mâini înainte de a mânca și pe dinți de două ori pe zi, traversează strada doar la lumina verde, nu părăsi pianul. Iartă-mă! Sunt gata." Și se aruncă în hăul, dintr-o dată descoperit, al corpului pianului. Vuietul ca de prăbușire a lumii este continuat de sunetul melancolic al clapelor, apăsate doar cu o mână. Cântecul lui Boris: 'Un cântec despre o patrie îndepărtată'.
O construcție complexă - par a fi la îndemână trimiterile, desigur, la Matrioșka dar și la Lego - s-a dovedit a fi cealaltă creație a lui Krîmov, Toată lumea este aici. Și, mai mult decât imbricarea unor piese, artistul a pus din sine, condiție necesară în creație, cu elemente biografice explicit asumate, perfect asimilabile de piesa lui Thornton Wilder (Orașul nostru).
Prin aducerea pe scenă - termen care, aici, capătă un sens mai larg - a părinților săi, în relație directă cu spectacolul american, deschide perspectiva unei echivalări oraș-teatru. Personaje reale din anturajul artistic al părinților, nume cunoscute în arta dramatică, capătă interpretări datorate altor nume cunoscute, din prezentul lui Krîmov (numele de familie este al mamei, de la tată purtând doar patronimul). Cu umor, cu detașare, cu subtile reverențe, cu un reconfirmat spirit de colaborare în extensii ale artei scenei, spectacolul încapsulează un segment de istorie culturală. Nu întâmplător Krîmov este la 'School of Modern Play', în Moscova. Pentru scena cu cenușa mamei, trimite la Fellini (E la nave va) cu muzica lui Haendel.
Dacă în Boris l-a adus pe scenă pe Pușkin, de data asta l-a adus pe Cehov, într-o formă de uriaș, insistând pe întâlnirea cu Sonia Golden Hand - autoarea unor furturi care i-au creat aureola și exilul plus un lanț de picior -, atâta vreme cât după vizitarea insulei Sahalin au urmat capodoperele artei sale dramatice.
Finalul, anunțat de regizorul de pe scenă, cu o nuanță de Pirandello, se vrea poetic, eventual cu ceva din Thornton Wilder. Și bătrânul artist readuce în atenție acea comunitate mică de la care a pornit totul. Mai exact, cimitirul ei. "Aici, pe colină, e vânt, cer fără margini și o seamă de nori".
Unul câte unul, actorii se aliniază, tăcuți, în fața publicului. Camera de filmat, pentru că spectacolele acestea au fost filmate, excepțional!, s-a plasat într-o margine a scenei. Iar lumina lunii oferă privitorului din fața ecranului perspectiva unei coline înțesate de oameni. "Suntem toți aici" reverberează dintr-o dată. Pe scenă, un segment de podea se ridică, oferind semicercul altei coline. Și toate replicile care urmează, de un dramatism al absurdului devenit evidentă realitate, sunt însoțite de vibrația acelei fâșii arcuite. Viața și moartea, într-un dialog de neînțeles și, așa cum spune dramaturgul, prea târziu înțeles de fiecare om, se încheie de-a dreptul emoționant, cam ca la Boris.
"- Mamă, nu-mi găsesc nicăieri panglica albastră.
- Dar deschide ochii, draga mea, asta-i tot. Ți-am pus-o, special, pe dulap. Daca ar fi un șarpe, te-ar mușca."
Replici care sunt, deja, de dincolo de lumea asta, într-un tremur și sub vibrația muzicii.
Golden Mask s-a dovedit a fi evenimentul de anvergură inedit al anului 2021, prin consistență și prin meșteșugul artistic.
Ineditul din plan intern l-a reprezentat, pe de-o parte, spectacolul pus de Purcărete la Teatrul Național din Iași, Plugarul și moartea, tăind respirația prin felul în care omul se găsește în același plan, la aceeași masă, cu sine, cu moartea, cu nepronunțabilul.
Proiecția video, cu efect de hologramă, este o contribuție esențială. Andrei Cozlac construiește cot la cot cu autorul regiei și, desigur, cu scenograful, în cazul de față Dragoș Buhagiar, practic modelează și sculptează materia. Cuvintele acestea nu vor cu niciun preț să pună în plan secund meritul lui Călin Chirilă. Dubla sa personificare, chiar dacă se petrece în timpi diferiți, este admirabilă. Un spectacol care nu poate fi cuprins într-o singură vizionare.
Ineditul spectacular al anului s-a vrut a fi ambițiosul proiect Hektomeron, al Teatrului Național din Craiova. Purtând amprenta directorului artistic, Vlad Drăgulescu, un împătimit al invențiilor. Asocierea reținerii acasă, în prima parte a pandemiei, cu ceea ce a fost refugierea din calea ciumei, ipostaziată de Boccaccio, a venit de la sine. Dar, dintre toate proiectele teatrale stimulate de constrângeri, cel al Naționalului craiovean a fost cu totul și cu totul aparte prin reflectarea caracterului global, prin deschiderea spre diversitatea umană, prin reformularea spre forma clasică, extinsă și, pe această cale, născând spectaculosul pe altă cale.
A fost o provocare uriașă pentru Vlad Drăgulescu și echipa teatrului de a găsi în timp util o sută de regizori din toate țările, gata să lucreze câteva zile, online, cu un actor și cu un mic grup de tehnicieni. Resursele au fost aceleași, elementele pentru decor se regăsesc în multe episoade, imaginația fiind cea care a scos de fiecare dată altceva. Recuzita teatrului, echipa de costumiere și, desigur, machiaj, în frunte cu Minela Popa, a avut enorm de lucru, pentru a reuși să ofere o sută de personaje.
S-a lucrat cu o cameră video fixă, fiecare actor mișcându-se într-un perimetru bine delimitat de gradul vizibilității. De aici și dezavantaje, mai ales că timpul dedicat pregătirii unui episod a fost scurt, chiar dacă fiecare produs înregistrat a fost sub 15 minute. Sunetiștii și oamenii de la lumini au lucrat în ture dar rezultatele nu au fost totdeauna grozave, cel puțin în privința formei în care au ajuns pe site.
Apropo, după ce au fost accesibile pe un site rezervat, hektomeron.com, acum, suta de episoade poate fi văzută contra cost prin intermediul portalului dedicat artei teatrale: e-theatrum.com.
Actorii teatrului, cu toții, au fost solicitați să lucreze, trei dintre ei având un maxim de cinci episoade: Monica Ardeleanu, Cătălin Vieru și Nicolae Vicol. Poveștile Decameronului au devenit, în multe cazuri, doar pretexte pentru mesajele pe care au dorit să le transmită regizorii. Mai mult sau mai puțin reușite, uneori discutabile.
Câțiva actori au fost valorificați pentru potențialul lor de buni povestitori. Mi-a rămas în minte primul episod, cu Adrian Andone de-a dreptul un italiano vero. Altfel, poveștile au îmbrăcat nuanțele culturilor îndepărtate față de noi, mai ales când actorii au dovedit, în timp, afinități. Așa am privit episoadele cu Ioana Manciu. Am văzut transfigurări fascinante - Cătălin Vieru având o ipostază de portofoliu -, am văzut și treceri rapide prin poveste.
Strălucirea maximă a proiectului a fost dată de aducerea pe scenă, în sala mare a teatrului, într-o derulare continuă, cumulând mai bine de 25 de ore de manifestare. Atunci când condițiile de gestionare a pandemiei au permis, ușile teatrului s-au deschis pentru un acces liber dintr-o seară până în seara următoare. Păstrând schema de producție, practic publicul a văzut cum s-au înregistrat episoadele, cu o reprezentație în timp real pentru fiecare dintre ele. Și cum camera video a fost plasată aidoma poziției unui spectator, s-au folosit ecrane uriașe pentru ca publicul să poată vedea ceea ce face actorul, ceea ce s-a putut vedea pe site.
Mai mult, un ecran a fost rezervat pregătirilor de la cabina de machiaj. Pentru mine, spectacolul a fost dat de echipa tehnică. În flux continuu, succedându-se pe parcursul unei, aproape, zile și jumătate, tehnicienii au fost pe scenă, cu pupitrele în proximitatea spațiului de joc. Veiozele fascinante de la pupitre, șirurile de butoane, accesoriile de recuzită, plasate la îndemână, manipulate prompt de mașiniști, m-au captivat, mai ales în noapte. Când, inevitabil, sala s-a golit. Dar cu atât mai impresionantă a fost prestația actorilor și a tehnicienilor. Liniștea lumii parcă proteja delicatețea perseverenței unor artiști.
Atunci, în noapte, s-a perceput și mai bine muzica celor trei instrumentiști aflați, dintre toți, mereu pe scenă: Sergiu Corbu Boldor, Liviu Fărcaș, Victor Mihai. Costumați precum personalul medical dedicat tratării de virus, au oferit cu măiestrie interludii care, în absența publicului, au sunat fascinant.
Pe măsură ce proiectul se apropia de final, afluența publicului a crescut, mai ales pentru a vedea propunerea episodului românesc: Marius Manole, singurul actor din afara echipei locului, condus de Radu Afrim, regizor, cu acte, al locului. Alături, Minela Popa, magiciana transfigurărilor. Am stat aproape de scenă, cumva taman în dreptul camerei video, una susținută și de un fundal semnificativ ca dimensiune, necesar luminozității. Am tras cu coada ochiului spre ecranul cu chipul lui Marius Manole, într-un exercițiu interpretativ pe măsura talentului său, dar am fost captivat de ceea ce puteam zări dincolo de instalația camerei video. Intervențiile Minelei Popa, momentele ei de așteptare, fragmente de gesturi de la actor, concentrarea și reacțiile tehnicienilor de la pupitre. Ascultam reacțiile publicului, cu chipuri strălucind în întunericul sălii. A fost un episod în cheie ironică, venit după unele comice prin superficialitate și altele emoționante prin prezența însăși a actriței, trup și rostire de mare sensibilitate.
Exuberanța finalului, cu toți artiștii pe scenă, cu Tarantella (Luigi Albertini) - alegerea lui Vlad Drăgulescu, ca semn al izbânzii comune-, a ilustrat așteptarea depășirii pandemiei. Mă gândesc că și atunci când pandemia va fi cu adevărat depășită, un asemenea proiect să revină, periodic, ca aducere aminte. Cu bugete adecvate, cu o mai bună consistență a textului, cu o mai bună propunere regizorală, poate o semnificație asemănătoare celei a jocurilor olimpice.
În miezul verii am luat drumul Gorjului pentru o invitație la un alt spectacol inedit, de data aceasta în aer liber, pe malul Jiului, la lăsarea întunericului. Un proiect ambițios, într-un timp în care Teatrul Elvira Godeanu, condus de Cosmin Brehuță, a produs ori a invitat multe spectacole bune, ale tinerilor regizori - aici am văzut ce au creat Andrei Măjeri, Eugen Jebeleanu, Slava Sambriș. De data aceasta a încredințat lui Gavriil Pinte imaginarea unei marcări artistice a celor 200 de ani de la moartea lui Tudor Vladimirescu. Iar reputatul regizor a creat ceva de anvergură: Cazul Tudor. Cu adresabilitate directă pentru fiecare generație dar mai cu seamă către tineri, începând de la o seamă de graffiti prin oraș.
O adevărata operă rock, născută din colaborarea cu trupa Bucium, interpretând propriile creații pe un podium alăturat spațiului de joc trasat pe asfaltul unui heliport. O producție amplă, cu aspect cinematografic. Istoria combinată cu Poezia - impresionante personajele alegoriei ce însoțește povestea, amintind, cumva, de acelea din Macbeth. De altfel, toată seara am fost marcat de evidența unui subiect cu nimic mai prejos de al unei tragedii scrise de Shakespeare. Și, ușor, ușor, de la frământările morale privind politica, adică proiectarea și punerea în practică a unor decizii care să ofere o viață mai bună oamenilor, atenția mi-a fost atrasă de ceea ce ar fi putut da un alt titlu: Logodnica lui Theodor. Mai întâi pentru că ea este eroina tragediei, o figură ce merită a fi amintită și evocată pentru suferința pe care a îndurat-o și moartea prematură. Ea fiind imboldul decisiv al gestului simbolic al lui Theodor, de a îmbrăca o cămașă a morții. Am folosit aceasta formă a numelui pentru că este formulată în spectacol și pentru că vorbește despre o realitate a unei simbioze etnice și culturale, una ignorată adesea, inclusiv în ceea ce am văzut la Târgu Jiu.
Gavriil Pinte declarase deja, de la precedentul proiect de acest tip: "Imaginarul poate fi, de multe ori, mai puternic și mai fecund decât realitatea obiectivă. [...] Nu m-a interesat să fac un spectacol de teatru documentar. [...] M-a interesat, mai mult decât personajul istoric, faptul că o mare parte dintre oamenii zonei [...] au avut nevoie, de-a lungul timpului, să fabuleze în jurul acestui personaj-simbol, să construiască scenarii mitologice în care regăsim semnele, elementele, articulațiile marilor mituri ai eroilor luptători sau civilizatori de pretutindeni."
Dominantă este impresia de meșteșug într-o construcție amplă, complexă, dificilă, cu interpreți nu doar din teatru ci și de la Ansamblul 'Doina Gorjului'. Intrările și ieșirile pe șine, spațiul metamorfozat adecvat, valorificarea potențialului fiecăruia. Resurse eterogene de armonizat într-un proiect ambițios. Finalul este decisiv prin emoția implicării spectatorilor. Drumul publicului, împins, parcă, de muzică, prezența artiștilor între noi, cei simpli, oprirea pe malul Jiului, sub cerul înstelat, reformulează tot ceea ce se acumulase. Credeam că acela e finalul, a fost nevoie să mi se spună să privesc spre apă. Alunecarea eroilor a fost discretă, s-a pierdut în întuneric, dar, într-un fel, asta este poezia. Ne-am retras în muzică. Aproape fiecare cântec poate avea un drum independent. Imediat legat de asta, vocile! Oana Marinescu m-a impresionat puternic. Mihai Rădulea mi s-a părut foarte bun pentru ștacheta ridicată. A avut unele atingeri ale limitei. Dar mi-a plăcut ținuta lui. A creat o imagine frumoasă pentru Tudor, îl păstrez ca emblematic.
Legat de text, ispita este de a mă împiedica de unele formulări. Am descoperit cu surprindere accentul pe răutatea exclusivă a străinilor. A contrabalansat evocarea fărădelegilor săvârșite de panduri, a contat menționarea gesturilor justițiare nepărtinitoare ale lui Tudor. Noi nu mai putem să judecăm în formele trecutului. Fiindu-ne greu să înțelegem trecutul, cred că e cu atât mai importantă forma care produce efecte azi. Mergând la detalii, uneori a fost deconcertant, pentru mine, când am auzit rostindu-se "domnul Tudor" așa cum auzim apelativele din timpul nostru. Elementele reale de emancipare națională și socială sunt bruiate de unele accente cu asupra de măsură.
Pe de altă parte, îmi pare că n-am auzit fraza cu patria și norodul... Din mulțimea de chipuri secundare mi-au atras atenția cel patetic al lui George Drăghescu și cel luminos al tinerei Lulu Trăsnea. Foarte inspirată folosirea lui Vlad Rădulea, personajul său - fratele pandurului, căzut victimă inocentă - fiind un simbol, amintindu-mi de omul simplu din A treia țeapă, aici în cheie tragică.
O frumoasă surpriză a oferit Sorin Alexandrescu, scriind, despre spectacol, un consistent articol în Observator Cultural (observatorcultural.ro/tudor-din-vladimir-pe-scena)
Anul 2021 a trecut repede, cum se știe îndeobște. M-am bucurat să văd o nouă promoție de viitori actori, unii deja puși în valoare de Radu Afrim sau Beatrice Rancea, aflu despre cei de anii trecuți că deja fac subiectul unor cronici. Viața merge mai departe. Vine vestea că Valer Dellakeza a avut premieră într-o producție a lui Romeo Castellucci (Bros), am avut șansa de a sta de vorbă cu Marcel Iureș, am citit volumul de teatru ce m-a așteptat în bibliotecă din anii '70 (Deák Tamás, Damnațiunea lui Adam) și câte alte restanțe se tot adună și câte ispite teatrale aduce viitorul. Un semn m-a făcut să tresar și să mă gândesc la micul final. Teatrul continuă. Pur si simplu.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)