Super-puterea / Eu în pandemie / Plus / Minus

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Mara Elena mă numesc și am 13 ani. De la vârsta de 2 ani eu dansez, visând la un rol principal. Pictez și sunt artistă, artele scenice îmi plac și ele. Artistă sau scenograf aș vrea să ajung și ideea că am posibilitatea mă încântă. Aceasta sunt eu, un copil visător.


E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 8:30.

Mă dau jos din pat și realizez că arăt diferit, sau e cumva în oglinda mea reflexia unei alte persoane? Seara trecută s-a dat la știri cum că unii adolescenți se vor trezi cu o putere supranaturală. Parcă era din cauza unei stele ce trecea pe lângă Pământ. Aceasta era descrisă ca fiind neobișnuit de mare și neidentificată în întregime, dar părea de o culoare verzuie. S-a spus că va cauza niște mutații genetice ce afectează doar adolescenții.

Ceea ce, sincer, mi se pare un detaliu cam straniu, dar trebuie să aflu cum am ajuns să arăt așa. Stau și mă gândesc la cum arătam înainte. Trec pe lângă oglindă, încerc să analizez chipul cel nou care se uită la mine, dar, până să apuc, văd că sunt înapoi la normal, la fața mea.

Deci îmi pot schimba aspectul? Asta este superputerea mea? Trebuie să mai cercetez, mă duc la geam, mă uit împrejur și o văd pe vecina mea. Mă duc înapoi la oglindă și brusc semăn cu ea. Deci am aflat-o! DA! Asta e super-puterea mea.

Mă mai gândesc puțin la cum arătam și mă îmbrac repede pentru școală.

Pornesc spre bucătărie cu gândul de a lua micul dejun. Mă uit la ceas și este 10. Orele îmi încep în 15 minute și am pierdut deja tramvaiul, deci trebuie să alerg până la școală.

Ajung la școală, o iau la fugă pe scări și ajung până la urmă cu întârziere în clasă. Doamna de biologie aștepta să mă asculte. Dar până să apuce, super-puterea mea intră în acțiune. La oricine mă uit, mi se schimbă felul în care arăt. Mă uit în jur și îmi dau seama că toți colegii se uită la mine. Acum semănam cu doamna profesoara, dar eu nu am realizasem. Mă uit la reflexia mea în ecranul telefonului și văd în cine m-am transformat. Imediat mă gândesc la mine, la fața mea normală, și figura mi se transformă din nou.

Următoarele ore am decis să mă uit în jos, să nu mai ajung altă persoană.

Dacă ar fi să renunț la super-puterea mea, aș renunța doar pentru că nu pot să o controlez. Este foarte spontană și doar în anumite situații, în care nu pot ajunge, ea este folositoare.

Ajung înapoi acasă. Nu sunt obosită, sunt extenuată. Toată ziua a trebuit să evit oameni și să mă uit în podea. Sper că pot să încep să o controlez, ca să nu mai ajung să arăt ca doamna profesoară în mijlocul orei.


Este joi, o zi ca oricare alta, sau așa credeam. Mă trezesc puțin amețită, dar nu cred că este ceva prea grav, așa se mai întâmplă din când în când. Mănânc și îmi termin temele pentru ziua de azi. Deschid laptopul, mai vorbesc puțin cu o prietenă și intru la ore.

Trece o oră, două, nimic nou. Dar vine a treia oară și simt că se clatină pământul în jurul meu. O sun pe mama în disperare, crezând că am halucinații. Mama îmi răspunde cu o voce răgușită și îmi zice că a plecat mai devreme de la serviciu pentru că i se făcuse rău. Îmi zice ca este la centrul de testare. Îmi pică fața.

În cel mai scurt timp, ajung ai mei acasă. Eu mai aveam două ore, dar simțeam că nu mai pot sta dreaptă. Vorbește mama cu profesoarele de la orele acelea și zice ca ea și tata sunt pozitivi. Acum chiar nu mai știu ce să zic.

Noi, familia care se protejează pe cât se poate, am făcut o greșeală câtuși de mică care a rezultat în trei membri ai familiei pozitivi. Nu pot să cred, de fapt nu vreau să cred. Nu dau vina pe nimeni, dar sunt șocată. Când și cum s-a întâmplat? Cine cu cine a intrat în contact? Acel cineva de unde a adus?

Următoarele două zile amețeala persistă. Parcă nu mai scap de ea. Din fericire, vine a treia zi și pleacă amețeala. Mă simt mai bine, mult mai bine. Dar îmi este frică pentru mama și tata. Mama e la pat, are frisoane și de abia se mișcă. Tata la fel, are o tuse teribilă. Tot ce este mai rău îmi trece prin cap, orice gând negativ, orice teorie născocită de imaginația mea. Toate mă înspăimântă.

Din fericire și zilele "negre" trec. Mama începe să fie mai activă. Stă mai mult în picioare și revine cu încetul la normal. Tata la fel. Fratele meu nu are vreun simptom, el este cel mai vioi din casă.

Aceasta experiență nu este una de repetat și nu urez nimănui să treacă prin ea.


Mă consider o persoană relativ creativă și unică în felul meu.
Îmi place moda și mă îmbrac de nenumărate ori în combinații nenumărate de haine prin care mă exprim, însă unii le consideră bizare și neobișnuite.
Ador să desenez. Stilul meu este interesant și procesul creativ este complicat, fiindcă o mulțime de idei îmi apar în cap și este greu să le aleg sau să le încorporez pe toate.
Îmi place arta scenică. Și să scriu scenarii este un hobby plăcut pentru mine. Când le scriu, mă gândesc că într-o zi voi putea vedea cum eu și imaginația mea am putut să creăm o poveste ce a putut fi interpretată pe o scenă.
Îmi mai place să dansez, fac balet de la o vârstă fragedă și jucatul unui rol pe scenă este o experiență unică și superbă. De mică am adorat să fiu în lumina reflectoarelor, să fac piruete într-un costum atent lucrat, cu paiete și detalii sclipitoare. Mă face să mă simt cu adevărat ca un personaj din basme.
Iubesc astrologia, de fapt orice are legătură cu spațiul cosmic și cu stelele. Studiez de câțiva ani pentru că mi se pare o știință interesantă și sunt chiar curioasă ce poate fi acolo, după lumea pe care o știm noi.
Joc cărți, este un lucru pe care îl am în comun cu majoritatea persoanelor. Dar ce o să zic este un lucru pe care nu îl spun prea des: știu cum să citesc ce carte are o persoană. Și nu că ar fi vreun truc în cărți, sau că mă uit peste umăr, dar nu îmi pot explica acum secretele.
Mai și citesc, uneori citesc chiar anormal de rapid, termin cărți de 350 de pagini într-o zi. Acum depinde și de carte, dacă este o poveste în care nu sunt implicată emoțional, îmi poate lua și luni întregi de citit.
De mică am un spirit aventuros. Merg în fața tuturor și uneori o iau chiar pe unde nu trebuie, doar ca să vad ce este acolo, prin ce aventură pot trece ca să ajung în locul în care mi-am propus.
Îmi place și actoria, am jucat pe scene prin București de când mă știu. Am jucat pe scena Operei Naționale, la Teatrul Odeon, Opera Comică pentru copii, și chiar și la Teatrul din Oravița. Chiar dacă doar prin balet, acesta necesită emoție și eu îl consider o formă de actorie.
Încă un lucru, mai ciudat poate pentru unii: îmi place să presez frunze.

Nu îmi place în schimb să curăț după ce termin o pictură. Chiar dacă este superbă, asta nu schimbă faptul că pensulele se vor întări, sau că voi avea biroul multicolor dacă nu o fac.
Încă un lucru care nu îmi place este matematica. Înțeleg faptul că este importantă și că trebuie să o știu. Și chiar mă străduiesc să o învăț, dar atunci când devine prea complicată nu mă mai pot concentra la altceva. Chiar dacă pentru unii e un lucru bun, la mine nu este bine pentru că se întâmplă fix când nu trebuie. Spre exemplu, un exercițiu dintr-un test este greu și nu înțeleg să îl fac - eu rămân să îmi dau seama de exercițiu în loc să termin restul și să mă întorc la el după ce termin. Așa pierd timp.
De multe ori de fapt mie nu îmi place să fie cald afară. Mi se pare ciudat să fie cald. Îmi place frigul și iarna în special, chiar dacă ziua mea este în vară.
Unii o să creadă că nu sunt normală, dar mie nu îmi plac roșiile. Nu pot să le mănânc. Este ceva despre textură sau miros probabil, dar oricât aș încerca nu pot să le mănânc.
Încă un lucru ar fi că nu îmi place să mă trezesc dimineața, mai ales când cineva mă trezește și întrerupe un vis bun.
Cred că cel mai mult nu îmi place mirosul de brânză, ceea ce nimeni nu poate înțelege despre mine. Când eram mai mică mâncăm mult, dar de la o vârstă nu mai pot suferi mirosul, mi se face rău.
Pot zice, ca probabil toți oamenii, că detest să îmi fie încălcat spațiul personal. Și nu zic că aș avea mari secrete de ascuns. Mă refer la atunci când sunt cu ușa închisă la cameră, stau în liniște și citesc și vine mama să îmi zică: este bun cititul, dar acum să stau cu fratele meu.
Încerc să o zic drăguț, dar nu pot altcumva să zic că nu îmi plac oamenii care își trădează prietenii. Să vorbești urât la adresa unui prieten mi se pare inuman, nu înțeleg cum unii o pot face.
Nu îmi plac gândacii, nici muștele sau păianjenii. Am un lucru numit "Arachnophobie" și nu pot suferi să fiu în preajma unor creaturi de genul acesta.
Și pentru final, cel mai mult nu suport să depășesc liniile când desenez. Chiar dacă se poate șterge, eu rămân cu impresia că dacă îl șterg greșesc și mai mult.
Aceasta sunt eu cu micile mele imperfecțiuni, mulțumesc.