Față în față. Eu și Coronavirus / Eu în pandemie / Scrisoare pentru mine / Super-puterea / Mă revolt

În perioada 18 octombrie - 5 noiembrie 2021, atelierele de autocunoaștere prin scris Ori Trei (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Generală 59, Școala Generală 307 și Școala Generală 311.

Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film.

Ori Trei a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.

Mă numesc Mara Theodora Sava și am 12 ani. Sunt un copil sportiv și ambițios. Până acum am practicat tenis, baschet, înot, echitație și schi. M-am îndrăgostit de baschet, pe care și azi îl practic. Mă fascinează literatura și teatrul, cu care sunt prietenă încă din clasa zero. Ador competiția și urăsc leneveala.


Mă saluți? Și te aștepți să-ți răspund și eu? Ca și cum ai fi ceva cunoscut, prietenos și de încredere cu care aș vrea să stau de vorbă? Cum aș putea să mă bucur să te cunosc, când ai provocat atâta frică și teamă în toată lumea? NU, nu mă bucur să te cunosc și dacă vrei să știi, mi-aș dori să uiți de existența mea și a tuturor, să dispari în neant, ca și cum ai fi doar un vis urât, un coșmar de a cărui amintire să uităm imediat! Nu ai prea mult timp la dispoziție și vrei să mai și povestim? Faci pe modestul, mă întrebi dacă te cunosc, dacă știu ceva despre tine? Să te prezinți, celebrule? Actorul principal din viața noastră de doi ani de zile? Părinții se feresc de tine, bătrânii urlă când te văd, copii te urăsc, distrugătorule de vise. Un virus ucigaș, viclean și neiertător, asta ești, o frică constantă, de care toată lumea a aflat. Ești mulțumit de atâta faimă?

E nasol să fii în pielea ta și să nu te suporte nimeni? Ar trebui să mă gândesc la sentimentele tale și să îmi fie milă de tine? Nu știi de ce nu ești iubit? Mă faci să râd și nu e râsul meu. Paturi de spitale în care se află oameni în agonie, vieți sfârșite, singurătate. Sunt sentimente pe care le-ai creat: ură, furie, neputință. Ne-ai închis în casă, iar afară respirăm aer doar prin mască, nu avem voie să ne apropiem unul de altul, să mergem la concerte. Așa că, da, nu te suferă nimeni!

Ai dreptate chiar dacă nu ți-ai propus să devii inamicul nr. 1 din lume, asta ai devenit. Toată planeta luptă să câștige războiul pe care tu l-ai provocat. Sunt convinsă că la un moment dat, când toți vom putea fi protejați împotriva ta, lucrurile vor sta mai bine. Poate vom putea conviețui cu toții.

Da, m-ai supărat. Părinții mei au fost nevoiți să lucreze mai mult și să stea mai puțin cu mine. Mama mea este asistentă medicală și a trebuit să aibă grijă de foarte mulți oameni bolnavi. Tata este polițist și a trebuit să lucreze mai mult decât de obicei. Școala, colegii și profesorii s-au reunit în online. Jocurile frumoase de afară, cu prietenii, au fost înlocuite de jocuri pe ecranul telefonului, laptopului, calculatorului.

Îmi aduc aminte cum ai apărut în viața mea! Auzisem despre tine la televizor, dar păreai doar o umbră care nu mă va atinge. Apoi am împlinit 11 ani, pe 10 martie, îmi aduc aminte că am dus bomboane la școală și eram încântată împreună cu colegii mei de ideea că nu vom mai merge la școală. Plănuiam să ieșim afară și să ne distrăm în perioada acestei vacanțe neprevăzute, dar imediat au apărut restricțiile. Școala nu s-a întrerupt, ci a fost mutată în online. Noi, copiii, nu am mai ieșit afară cu săptămânile și totul s-a schimbat.

Da, nu m-am gândit că o să petrecem atâta timp împreună și da, a fost 1-0 pentru tine, dar nu uita: cum evoluezi tu, așa evoluăm și noi! Nu ești singurul virus de pe planetă, dar uite-ne aici! Ai uitat sau nu ai știut că noi, oamenii, suntem încă în vârful lanțului trofic? Și ține minte, jocul nu s-a terminat!

Crezi că nu o să ne despărțim cu una cu două? Tu ataci și noi ne apărăm, tu distrugi, noi construim, tu iei vieți, noi le salvăm, tu ești singur, noi suntem mulți!

Dacă tu ai dispărea pentru 5 zile, cu toate că îmi doresc să dispari pentru totdeauna, mi-aș sărbători cele două zile de naștere la care nu am putut invita toți prietenii mei. Aș merge la școală cum e și normal. Cred că aș face toate lucrurile pe care le făceam înainte, dar cu mai multă bucurie și recunoștință.

Mă întrebi dacă ai făcut și ceva bine pentru mine? Să vedem: mă spăl mai des pe mâini și sunt mai atentă la starea mea de sănătate, știu să folosesc tehnologia mult mai bine pentru școală, să apreciez mai mult timpul petrecut cu cei dragi. Mănânc mai sănătos, încerc să fac cât mai multă mișcare. Apreciez fiecare vacanță și înțeleg de ce părinții îmi spuneau să nu mai stau cu "capul în telefon". Sincer, nu știu dacă acesta este meritul tău sau faptul că sunt mai mare cu doi ani!

Pe final, pot să îți spun că ești egoist, necruțător și periculos. Ești egoist fiindcă vrei să te multiplici și să trăiești fără să ții cont de viețile noastre. Ești necruțător deoarece nu ierți pe nimeni, dar mai ales ești periculos pentru că nici acum nu știm de unde și de ce ai apărut, cât de mult poți evolua și cât de puternic poți deveni.

Pleacă cât încă ești celebru și nu te mai întoarce niciodată!


Iunie 2021. După o lungă perioadă de stat acasă cu școala în online, ne reîntoarcem fizic la cursuri. Am emoții pentru reîntâlnirea cu colegii și profesorii și simt de parcă ar fi prima dată când mă duc la școală. În clasa a V-a, am fost la școală doar două săptămâni, restul în online. Pe profesori nu i-am văzut decât cu mască și le-am auzit vocile în online, dar le-am văzut câteodată și fețele.

Primele două ore am germană. Doamna profesoară, "Frau" cum se spune în germană, este o profesoară foarte organizată, atentă la detalii, care nu acceptă scuze pentru întreruperea orei și cere liniște și respect la ora ei, cel puțin așa este în online. Intră în clasă, adresându-se nouă cu "Guten Tag". Răspundem și noi și o liniște adâncă se lasă în clasă. Când se ridică de la catedră și merge printre bănci, un zgomot țăcănit ia locul liniștii. Suntem noi, elevii, care tremurăm atât de tare încât și băncile și scaunele dansează cu noi. Atmosfera zici că a înghețat! Doamna ne privește și ochii ei devin blânzi și călduroși și imediat încep să râdă. Râsul doamnei se aude prin mască și vocea ei ne spune că nu ne va mânca. Atmosfera s-a relaxat, la fel și noi, iar doamna s-a dovedit a fi un profesor cu mult simț al umorului și un om deosebit de bun.

Au urmat două ore de limba română cu doamna dirigintă, care a reușit să ne atragă atenția prin calmul ei și să ne facă să ne simțim relaxați prin formulele de adresare cunoscute (pe fiecare ne alintă într-un fel "Măriuca", "Ștefănuț", "Pui"),

Am ajuns acasă victorioasă după prima zi de școală și am fost mulțumită și ușurată că totul s-a terminat cu bine. Am realizat că lucrurile obișnuite înainte, ca mersul la școală zilnic, apropierea fizică între noi toți, copii și profesori, banalele teste, au devenit lucruri rare. În pandemie, lucrurile obișnuite, până ieri, au devenit evenimente încărcate de emoții. Oamenii mari, ca doamnele profesoare, au experiență și se obișnuiesc repede. Dar pe noi, elevi ajunși în clasa a VI-a, care nu am dat niciodată o teză, care din șapte ani de școală doi i-am făcut online, experiența nu ne prea ajută. Avem nevoie de profesori nu doar pentru a învăța, ci pentru a ne simți apreciați, văzuți, cunoscuți, mustrați și copii!


Dragă Theodora la vârsta de 4 ani,

Astăzi nu ai o zi bună. Seara, ca de obicei, te joci pe covorul din sufragerie cu animăluțele din ferma ta, iar părinții se uită la televizor, la un film. Seara pare una obișnuită, dar ridici ochii spre televizor și din ecranul uriaș vezi o maimuță gigantică, care sare pe nepregătite direct în fața ta. Maimuța e periculoasă și panica te cuprinde. Imediat te ridici, țipând spre mama și tata. Nu știi când ai ajuns la ei, inima-ți bate cu putere și frica a atins cote maxime. Părinții te cuprind imediat în brațe și tu, ajunsă la ei, începi să plângi. Mama te liniștește și tata încearcă să îți explice că este doar un film, iar fioroasa maimuță este prinsă într-un ecran. Te calmezi pe moment, râzi, dar sentimentul de frică încă este acolo.

La culcare, nu îți mai dorești mica maimuțică de pluș. Părinții rămân cu tine până adormi. Fii liniștită, gândește-te că maimuțica ta de pluș este prietena ta încă de când erai mică și totul a fost doar o iluzie, va trece. Tu ești puternică și curajoasă și îți vei da seama în scurt timp că totul a fost doar o iluzie.

Uiți evenimentul, dar observi că nu-ți mai plac maimuțele. Rareori când le vezi, la televizor sau în cărți, maimuțele nu mai par prietenoase și retrăiești momentul de frică. Dar tata observă și astăzi vă uitați la Cartea junglei. Revezi momentul în care Baloo și Baghera se luptă cu maimuțele și te amuzi. "Știu că îți este frică să te uiți la filmul Planeta maimuțelor, dar trebuie să îți învingi frica. Nu se poate întâmpla nimic rău, nu pot să sară din televizor maimuțe, e chiar imposibil.", spune tata înainte de a ne uita la film. La o lună distanță revezi filmul Planeta maimuțelor și urmărești firul acțiunii fără a mai fi distrasă de altceva. Acum înțelegi de ce sare maimuța și empatizezi cu ea. Felicitări Theodora, ți-ai învins frica de maimuțe. Mama și tata îți vor fi mereu alături, tu vei crește și vei învinge orice frică pentru că o să realizezi că limitele ni le punem doar noi.

Cu drag, Theodora la 12 ani


Visez... chiar dacă nu știu. În vis, lumea este la fel de reală și mă aflu într-o cameră mare, plină de oglinzi, împreună cu un domn pirpiriu, chiar sfrijit, cu ochi mari albaștri, în care se citește o bunătate nesfârșită. Chiar dacă este mic, postura lui te face să te gândești la un om tânăr, sigur pe el, în care poți să ai încredere. Părul lui este grizonat, lung și foarte lucios. Este îmbrăcat identic cu mine, în blugi albaștri și tricou alb, iar ochii lui mă privesc intens. Toate oglinzile de pe pereți îmi dau senzația că micul domn se multiplică și mă înconjoară din toate părțile. Chiar dacă situația pare intimidantă, nu este, e ceva familiar, ca și cum mama sau tata se uită la mine. Mă vede pe mine cu adevărat și nu-mi fac griji că poate să mă judece. Mi se adresează cu o voce plăcută, în care se citește zâmbetul, și îmi spune că mă așteaptă demult să-i pășesc pragul ca să-mi ofere o putere. Puterea trebuie să o aleg eu, ceva ce eu cred că poate ajuta lumea. În vis, decizia mea vine spontan: vreau puterea de a proteja natura, resursele noastre ale tuturor. Domnul zâmbește și îmi face cu ochiul.

Imaginea se năruie și... E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 7. Încă sub efectul visului mă trezesc cu zâmbetul pe buze si cu plăcuta senzație a unui lucru împlinit. Camera mea este identică ca aseară: biroul, patul, covorașul galben pe care îmi pun picioarele în fiecare dimineață. Eu sunt schimbată!!

Mă dau jos din pat și realizez că azi plec în excursie, la Sibiu. Trebuie să mă întâlnesc cu colegele de echipă și cu antrenorii de baschet, la ora 8, în fața școlii. Am bagajul făcut încă de aseară, așa că mă spăl și mă duc în bucătărie, unde mama mă așteaptă cu un miros de omletă și ciocolată caldă. Termin în grabă și îmi iau bagajul. Glasul mamei mă conduce cu sfaturi, să am grijă de mine și să mă distrez.

Cobor și în grădinița blocului pun mâna pe scoarța teiului bătrân, care se regenerează sub ochii mei și devine maiestuos și tânăr. Grădina se curăță și iarba începe să apară ca un covor verde. Zâmbesc și îmi spun: "DA! Asta e super-puterea mea.". Pornesc spre școală cu gândul de a pune în aplicare puterea mea pe tot parcursul excursiei.

În 5 minute ajung la școală. E 8 fără 10, dar chiar și așa, toată lumea a ajuns. E o atmosferă veselă, toată lumea sporovăiește, glumește. E agitația de dinaintea unei întâlniri așteptate de fiecare dintre noi. Ne urcăm în autocar și drumul lung îl umplem cu povești, cântece, jocuri, un pic de ațipeală și mâncatul prostioarelor din supermarket.

Ajungem la pensiune și coborâm să ne dezmorțim și să mâncăm și mâncare sănătoasă. Ca o bună gazdă, proprietarul restaurantului, un om grăsuț și foarte jovial, intră în vorbă cu antrenorii noștri. Aflăm din spusele lui că zona frumoasă în care ne aflăm nu mai e așa de curată cum era odată. Pădurea din spatele restaurantului e plină de mizerii din cauza turiștilor. Apoi, deodată, antrenorii noștri cer voluntari pentru o cauză nobilă, iar noi acceptăm. Ajungem în pădure și ne apucăm de treabă. Super-puterea mea intră în acțiune. Într-o clipă tot gunoiul dispare iar copacii sunt plini de vitalitate.

Mă uit în jur și îmi dau seama că este cea mai frumoasă pădure pe care am văzut-o, copacii sunt falnici, aerul este curat, liniștea și relaxarea te cuprind.

Dacă ar fi să renunț la super-puterea mea, aș renunța doar pentru faptul că toți oamenii au puterea să aibă grijă de natură și, chiar dacă par puțini cei care o fac, puterea exemplului aduce întotdeauna voluntari. Cred cu tărie că oamenii iubesc natura și nu poți să distrugi ceva ce iubești. Noi, generația de acum, putem începe. Excursia e minunată și ne distrăm grozav.

Ajung înapoi acasă. Nu sunt obosită. Mă simt relaxată și cu încredere în puterea tuturor oamenilor de a avea o natură sănătoasă.

Mă gândesc la bătrânul din visul meu: dacă el a avut încredere în mine și eu voi avea încredere în oameni.


Astăzi mă întâlnesc cu prietenii în parc. Ajung la ora 16, dar ei încă nu sunt aici. Întârzie! Aștept! Hai totuși să văd dacă mai cunosc pe cineva din parc. Parcul e plin de copii, dar majoritatea sunt copii mici. Mă uit pe aleile laterale în speranța că o să văd o față cunoscută. Pe una dintre alei observ doi copii care aruncă cu pietre într-un cățel. Acesta schelălăie de câte ori este atins, dar copii îl ademenesc cu mâinile întinse, ca și cum i-ar da de mâncare, iar el se întoarce. Flutură din codiță și șchioapătă când merge, dar vine cu încredere la copii. Copiii însă doar se prefac și încep iar să arunce cu pietre în el.

Mă revoltă cruzimea lor. Schelălăitul cățelului și încrederea cu care vine la copii mă fac să îl îndrăgesc și să-mi fie milă de el. Câtă răutate! Nu stau mult pe gânduri și mă apropii în grabă de cei doi copii, cu gândul de a-i opri. Pulsul mi-a luat-o razna și corpul îmi este ca un arc. Sunt furioasă și nu mă duc cu gânduri pașnice la ei. Le strig să îl lase în pace. Îi întreb de ce se poartă așa și cu cine au venit în parc. Mă aud și se opresc din râs, speriați că au fost surprinși. Se uită spre mine și le văd pe față vinovăția și rușinea de a fi prinși. Nu au mai mult de 8 ani, iar eu am 12 și sunt cu un cap mai mare decât ei. Fug speriați fără să-mi răspundă și mă simt puternică și ușurată că am scăpat cățelul din mâinile lor. Nu îi urmăresc, ci mă ocup de cățel, care mă privește. Îl chem la mine și acesta vine cu încredere. Mi-e drag de el și milă în același timp. Boticul lui îmi atinge mâna și simt că între noi s-a creat o legătură. Prietenii mei apar și ei, le spun ce s-a întâmplat și împreună hotărâm să ducem cățelul la un adăpost. Chiar dacă va fi sau nu adoptat, la adăpost va fi bine îngrijit. Ajung acasă și mă simt foarte mândră de mine. Simt că am făcut un lucru bun și corect, că am luat atitudine în fața unei nedreptăți față de o ființă nevinovată și neajutorată.