2021. Eva-luare, Eva-dare

Am început anul cu niște vești neplăcute. Urma să povestesc ce s-a întâmplat, dar am decis că nu voi onora situația cu explicații. Nu voi mai pierde nicio secundă în plus oferind energia mea în această direcție. A fost. A durut. A trecut. S-a rezolvat prin septembrie.

Februarie a fost o lună... ciudată. O lună a neliniștii și a fricii, dar și a noilor începuturi. În februarie am semnat contractul cu agenta mea, cea care avea să îmi aducă noi oportunități și multă încredere că sunt pe drumul cel bun. Totuși, acest lucru nu mi-a oprit neliniștile.

Februarie a fost începutul unui lung drum de îndoială. În 2021 m-am îndoit de mine mai mult decât oricând. Sigur, acele vești neplăcute de la începutul anului au fost deznădăjduitoare. Și totuși, nu aș fi vrut să le las să planteze sămânța îndoielii atât de adânc în sufletul meu. Dar le-am lăsat. Și m-am îndoit. Și m-am răsîndoit. Și nici în septembrie, când situația s-a rezolvat, nu am scăpat de acel sentiment amenințător care părea să facă tot actul artistic pe care încercam să îl desfășor un pic mai greu.

Eu și îndoiala nu am avut tangențe mari până acum. Mereu am cam știut ce fac, unde mă duc, care e drumul pe care trebuie să o apuc etc. Nu a fost simplu niciodată, dar mereu a fost clar. Așa că am luat de bună claritatea și nu am realizat până anul acesta că fără ea, e mult mai greu. Te simți orb. Simți că bâjbâi, încercând să nu te lovești de un stâlp sau să calci pe ceva ascuțit.

Mi-am adus aminte de o zi din clasa a 10-a, când plecam de la liceu împreună cu Ana Crețu, o actriță de succes care atunci era clasa a 12-a și urma să dea la UNATC. O admiram mai mult decât mândria mea de adolescent care le știe și le poate pe toate mă lăsa să recunosc. Mereu mă gândeam la discuțiile noastre cu zilele. Pentru mine, talentul ei era evident și drumul ei bătut în cuie. Și totuși, ea m-a întrebat în acea zi din clasa a 10-a dacă am vreodată îndoieli că actoria e drumul potrivit pentru mine. Și i-am spus că sincer, nu. Și sincer, nu aveam niciuna. Și ea a spus "nu te temi niciodată că nu vei avea profunzimea necesară să faci un rol mare?". Și nu am știut ce să fac cu mine în acel moment.

M-am gândit la ce a spus de multe ori de atunci, dar de fiecare dată am fost destul de sigură pe mine când a venit vorba de răspuns. În 2021 m-au bântuit acele vorbe și, deși acum văd lucrurile altfel decât atunci când eram în liceu, îmi este din ce în ce mai clar că profunzimea, orice înseamnă ea, poate lua multe forme.

Și cu toate acestea, mi-a plăcut îndoiala. Nu cât am fost în mijlocul problemei, dar după. Uitându-mă înapoi la ea, am realizat că trebuia să vină și rândul ei și că a venit la un moment "potrivit", dacă e vreodată momentul potrivit să te îndoiești de tine.

În fine, suficient despre îndoială. Nici ei nu vreau să îi acord mai mult timp decât am făcut-o deja.

Din martie până în iulie am vorbit la o conferință TEDx și am colaborat cu un teatru Off-Broadway împreună cu Et Alia (compania mea de teatru), mi-am luat certificarea B2 de spaniolă, am făcut un curs de design (???), am scris, am predat, am avut prima ședință cu nou-formatul board de directori al companiei mele, am vizitat patru țări noi, m-am uitat la muuult tenis, am citit, am câștigat două premii și am fost nominalizată pentru alte trei, m-am hotărât să mă înscriu la doctorat, m-am răzgândit, am jucat într-un one-woman show, am făcut un curs cu scriitoarea unui serial Netflix, am picat la CNC și am intrat într-o academie pentru artiști care m-a ajutat să evaluez unde mă aflu în cariera mea și care e următorul pas pentru mine.

Poate cel mai important, totuși, am realizat că mă simțeam nesatisfăcută. De ce? Pentru că am legat foarte mult timp fericirea de productivitate. O știu și eu, o știe și terapeutul meu și cred că o știe, sincer, oricine mă cunoaște. Până în 2021 am zis: "ei bine, asta sunt și basta". În 2021, circumstanțele nu mi-au mai permis să ignor acest stil de viață toxic și m-au forțat să mă uit unde nu voiam să privesc neam. Am citit un mic paragraf undeva în adâncurile internetului care spunea "mi-am dat seama că am o problemă atunci când cineva m-a întrebat care au fost cele mai frumoase trei momente din viața mea și mie mi-au venit în cap trei realizări." Și am spus hopa. M-a lovit. M-a lovit că îmi împletesc fericirea cu realizările profesionale și că și eu aș fi răspuns tot cu trei realizări la acea întrebare, în loc să pomenesc momente cu familia / prietenii / mine însămi care au fost pur și simplu esența bucuriei. Că vorba aia, dacă nici eu nu am avut, nu știu cine a avut.

Și mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva. Mi-am dat seama că identitatea mea nu ține doar de faptul că sunt artist și că am voie să mă bucur de viață fără să alerg non-stop după un țel sau să îmi dau cu palma în cap că nu am făcut ceva suficient de bine sau să fac totul în serviciul artei mele. S-a produs un declic. Mi-am repetat mult:

My worthiness has nothing to do with my career.
My worthiness has nothing to do with my career.
My worthiness has nothing to do with my career.
My worthiness has nothing to do with my career.
My worthiness has nothing to do with my career.

Iar august-decembrie le-am trăit cu acea "mantră" în minte. Am prezentat Comic Con pentru a cincea oară (și dacă de obicei am paneluri în română și în engleză, acum am făcut și unul în spaniolă, cu actrița Itziar Ituño din serialul La Casa de Papel), am fost asistent de regizor pentru un scurtmetraj deosebit, am primit un grant cu ajutorul căruia am pus în scenă un spectacol numit This is Me Eating___ împreună cu Et Alia, am fost în juriul de selecție al National Women's Theatre Festival, am fost în primul meu business trip în Los Angeles și am organizat cu succes primul fundraising event al companiei de teatru. În timp ce se întâmplau toate aceste lucruri, mă chinuiam să îmi amintesc că fericirea mea nu stă în aceste realizări și, oricât de mult m-ar lua valul în timpul unei perioade ocupate și productive, trebuie să lucrez la a fi un om complet, satisfăcut și fericit chiar și când aceste lucruri dispar; chiar și când am o zi leneșă și mă uit la un serial timp de 8 ore; chiar și când o dau în bară rău; chiar și când aud "nu" de nenumărate ori; chiar și când nu primesc ce cred că îmi doresc.

Și dacă am început anul cu vești neplăcute, trebuia să îl termin la fel, nu? În decembrie, un membru al familiei mele s-a îmbolnăvit și tot ce voiam era ca toată lumea să se oprească. Voiam ca tuturor oamenilor din lume să nu le pese decât de un singur lucru: sănătatea lui. Fericirea pe care am simțit-o când a venit acasă de la spital nu s-a comparat cu nimic. Pentru momentele în care iau de bun a avea toată familia în aceeași cameră, sper să îmi amintesc mereu acea zi și acel sentiment.

Dacă 2021 a fost anul în care am (re)evaluat ce înseamnă fericirea pentru mine, în 2022 vreau să mă concentrez pe a colecționa momente fericite, astfel încât nicio veste deznădăjduitoare să nu mă mai poată debusola, iar atunci când cineva mă întreabă de top trei cele mai fericite momente din viața mea, să îmi fie poveștile pline de oameni și râsete.


Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)