Ca o șaorma cu de toate, așa a fost 2021.
La început, am rămas fără job. Orice șut în fund e un pas înainte, mi-a zis tipa de la Resurse Umane și eu am zâmbit strâmb, ce șut în fund, tout au contraire, ăsta e motiv de sărbătoare, de doi ani eram într-o fundătură, nici nu știi ce bucurie mi-ați făcut. Vreo trei nopți m-am culcat fericită, în sfârșit s-a întâmplat, apoi am început să mă trezesc peste noapte, Doamne, și eu ce fac acum, banii ăștia primiți drept salarii compensatorii se vor termina, copiii pleacă în fiecare dimineață la școală și eu cui rămân și pentru ce.
Am fost șomeră și-o vreme mi-a fost de ajuns, cere adeverințe și rapoarte din Revisal, scanează, încarcă, așteaptă, un cupon verzui și șase sute optzeci și patru de lei aduși în fiecare lună de poștaș la ușă, ding dong.
Am fost mulțumita, timpul meu cu mine și cu familia mea, povestiri vechi tăiate fără milă dintr-un manuscris care an după an tot crescuse, trei sute cincizeci și trei de mii patru sute treisprezece caractere din care în fiecare zi rămâneau tot mai puține până când m-am oprit, dacă mai tai mult rămân fără nimic.
Am așezat și curățat și ordonat manuscrisul și l-am tot anexat și șters și iar anexat și iar șters până ce mi-am făcut curaj și-am dat send cu tot cu anexă și-apoi mi-a fost frică să mă uit pe mail, doar am aruncat când și când câte-o privire sperând să văd inbox (0), sperând să văd inbox (1), până ce-a venit mailul cel mult (ne)așteptat, literatură română scrie pe mine.
Și m-am umflat ca un cozonac de mândrie, dar mi-a fost frică să spun cu voce tare și iar am așezat și curățat și ordonat pe ascuns, ce faci acolo, ei, de-ale mele, până ce m-am trezit cu coperta pe Facebook și zeci de oameni, ce zic eu zeci, sute s-au apucat să mă felicite, comentarii la care nu știam ce să răspund și nici acum nu știu, mulțumesc mulțumesc mulțumesc, aș dezactiva comentariile dacă aș ști cum, pot trăi foarte bine doar cu like-uri și inimioare și lacrimi și sfinți, pe astea le primești pur și simplu, nu trebuie să dai nimic înapoi. Bine, și fără astea pot trăi, cu siguranță, dar nu la fel de încrezătoare în forțele proprii, ha ha.
Am vrut să stau. Să zac, să mă odihnesc, să mă bucur. Să zac, să mă odihnesc. Să zac.
Mi s-a părut că am multe de oferit. M-am înscris într-un program care susține profesorii să predea în medii defavorizate. Am participat la întâlniri și cursuri, am făcut practică departe de casă, am dat examene, m-am bucurat, m-am întristat, m-am simțit nedreptățită (am fost nedreptățită), am obținut, până la urmă, cu forțe proprii, un post în școala de lângă casă. Unde sunt și copiii mei. Unde vreo mie de copii, unii din familii normale (așa cum se definește normalitatea, cu doi părinți cu job, cu locuință, cu mâncare pe masă în fiecare zi, de trei ori pe zi), alții din familii pe care cu greu mi le pot imagina (părinți plecați în străinătate, părinți care i-au abandonat, părinți în închisoare, părinți care îi scot la cerșit în parcările supermarketurilor, părinți care n-au bani sau interes sau naiba știe ce să le dea un caiet la școală, părinți care îi țin acasă cu lunile, părinți care nu înțeleg la ce le folosește școala) se amestecă în clase mai mult sau mai puțin funcționale, clase în care mi-e drag, clase în care mi-e groază să intru.
Am lucrat mult, fișe, exerciții, proiecte, idei, reguli, consecințe, evaluări, planuri, multe și degeaba. Am greșit mult, am reflectat, am așezat, am greșit din nou. Empatia e cheia, dar parcă uneori aș vrea să fie din ambele direcții, m-am săturat să fiu mereu bătut(ă), neglijat(ă), nemâncat(ă), nespălat(ă), sărac(ă), trist(ă), temăto(a)re, îngrozit(ă), violent(ă), vorbăre(a)ț(ă), neatent(ă), neinteresat(ă), cu telefonul lipit de mână, aruncând cu chestii prin clasă, scuipând, râzând necontrolat, deranjând pe alții, fără perspectivă, ce vă place vouă, copii, să faceți, nimic, nu știu eu, doamna.
M-am enervat și, de ce mă enervam mai tare, de aia mergea mai rău. Ore deturnate, un copil pe post de terorist cu pistolul la tâmpla pilotului, alt copil cântând manele în timp ce se apropie amenințător de catedră, hârtii zburând prin clase, scaune târșâite, copii pierduți, vise pierdute, ce e de făcut.
Am fost un cetățean responsabil. Am stat în casă, m-am spălat pe mâini, am dezinfectat, am purtat mască, m-am vaccinat, am evitat aglomerația, dar tot m-a lovit când a fost să fie, degeaba port eu mască dacă tu nu porți, îmi ies bube pe față, doamnă, guess what, și mie la fel.
Am mers prin București, lungi plimbări pe străduțe, vizite la muzee, escapade scurte la McDonalds (da, știu, nimeni nu e perfect!), țopăit într-un picior, bucurie, oboseală, timp cu ai mei.
Cartea mea a primit trei review-uri și zece rating-uri pe Goodreads, o nominalizare la niște premii și câteva menționări prin articole sau postări de prin lumea noastră literară. Am plâns, am râs, m-am resemnat. C'est la vie.
La început, era iarnă. Și dintr-odată m-am trezit și se făcuse iarăși iarnă.
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)