Yet everything happens a certain number of times, and a very small number, really. How many more times will you remember a certain afternoon of your childhood, some afternoon that's so deeply a part of your being that you can't even conceive of your life without it? Perhaps four or five times more. Perhaps not even. How many more times will you watch the full moon rise? Perhaps twenty. And yet it all seems limitless. (Paul Bowles, The Sheltering Sky)
Nou-nouță e frica pe care mi-a adus-o 2021. A venit încet, ca o rudă care își trimite mai întâi hainele, apoi bibelourile, și în final cratițele și lingurile, de te trezești că s-a mutat la tine și nu mai ai loc pe canapea.
Așa și frica mea. La început a venit în vizită, îmi cerea un ceai sau o cafea și pleca. Dup-aia a început să ceară și de mâncare și să ațipească pe unde apuca. Într-o zi am văzut că își lăsase periuța de dinți la baie și mi-am dat seama că nu mai e chip să scap de ea. Am tot încercat să fug, ca orice om normal, dar știa exact ce am de gând să fac și mă găsea. O lăsam acasă, plecam la film și ea mă așteaptă în sala de cinema, așezată bine mersi exact lângă scaunul meu - nu îi pasă ei de regulile din pandemie, vă dați seama. Mă aștepta la trecerile de pietoni, să traversăm împreună. Noaptea, la petreceri - unde eram sigură că n-o să aibă voie să intre - se strecura înspre dimineață, când nu mai era nimeni atent, și mă lua în brațe când mi-era lumea mai dragă și începea să danseze și ea ca nebuna. De la un punct încolo n-am avut ce să fac, m-am dat bătută și am recunoscut că de acum e a mea.
Și acum trebuie să vă spun despre cine e vorba și cum arată de aproape frica asta: este ideea simplă și înfiorătoare că nu numai lucrurile pe care le trăim sunt finite, ci și numărul gândurilor despre cea ce trăim. Vă dați seama, ca oricărui Homo sapiens care atunci când spală vase se gândește la Gilgamesh și la Michael Jackson, fricile legate de trecerea timpului nu mi-au fost niciodată străine. De la frici banale, când, în zilele cu puține vase de spălat, mă gândesc că voi îmbătrâni și voi avea problema x sau y de sănătate, că nu voi mai putea urca scările sau că voi considera călătoriile prea obositoare, până la zilele în care am de spălat câte o tavă de friptură și lucrurile se complică cu dezastre ecologice, glaciațiuni și războaie, am trecut prin toate. Mi-e frică de boli, de singurătate (sau de lipsa ei, în egală măsură), de tragedii evidente sau subtile, de colapsul sistemului de pensii, de efectele vârstei asupra colagenului, de momentul în care nu voi mai înțelege filmele și știrile mi se vor părea ficțiune.
Dar frica asta nouă a fost altfel: m-a pus față în față cu sfârșitul gândurilor și al amintirilor mele. M-am întrebat "De câte ori o să îmi mai amintesc ce am visat?" Au urmat apoi "De câte ori o să mă mai întorc de la plimbare cu câinele în brațe, obosit și încăpățânat?", "De câte ori o să mai descopăr o persoană-personaj care să mă facă să mă uit cu iubire și antipatie la toți oamenii, inclusiv la mine?", "De câte ori o să mai văd un film și dup-aia să trebuiască să îmi sun stomatologul pentru că am ținut dinții strânși două ore și a doua zi m-au durut rău maxilarele?" și "De câte ori o să îmi mai pierd un cercel într-o noapte în care plouă și Bucureștiul e plin de băltoace și de piure de dude?". Răspunsuri zero, ofc. Și astea-s doar câteva din întrebări, vă dați seama că mai sunt multe altele.
Multă cruzime a adus frica asta cu ea, dar, într-un mod greu explicabil, și o tandrețe dulce și un stil de îndrăgostire de lucruri în mai multe etape, ca atunci când arunci o piatră plată pe suprafața unei ape și sare cu ecou. Odată cu îndrăgostirea asta a venit și obișnuința de a-mi crea sisteme care să mă ajute să păstrez un pic mai mult ce-mi place. Să păstrez amintirile, amețelile și amintirile amețelilor. Să apelez la tot felul de șmecherii pentru a mai sta un pic cu lucrurile care mă fac să închid ochii de plăcere sau de teamă plăcută. Să încerc să păcălesc un pic ceea ce de fapt nu poate fi păcălit.
Dar, vai, acest text nu este despre fricile unui Homo sapiens, scuzați-mă. Acest text este despre 2021 și despre lucrurile OK cu care m-am întâlnit și la care nu vreau să renunț. Așadar:
Vreau să rămână cu mine un vis în care spuneam cuiva, în gălăgia unui concert, fix așa: "suntem cu toții niște soldați romani care au adormit la apus într-un câmp de mușețel; mâine mirosul de mușețel o să se amestece cu mirosul de sânge barbar". Nu zic că era un vis frumos pentru că vorbeam despre sânge, vă dați seama, ci pentru că mi-a plăcut mult cum viitorul era trecut și cum le cunoșteam deja pe ambele. În plus, era mișto și la concert.
Vreau să o păstrez pe domnișoara Dawson. Am început de la un timp ca, atunci când mă supăr pe oameni, să mă gândesc la domnișoara Dawson din povestirea Bună și rea din Manual pentru femei de serviciu al Luciei Berlin, profesoara transpirată care bea prea mult, confunda cuvintele "partido" cu "fiesta" și te făcea să înnebunești de nervi și în același timp de duioșie. Practic, împușc doi iepuri deodată: mă calmez și țin lângă mine o persoană de care am nevoie. S-o citiți pe Lucia dacă nu ați citit-o deja, are o blândețe în valoare de miliarde; dacă ar fi cryptomonedă, ar distruge piața.
Nu vreau să mă despart de o piesă pe care 2021 mi-a lăsat-o prin playlisturi. După ce am văzut Vortex al lui Gaspar Noé - care este, întâmplător, un film despre moarte și despre dispariția tuturor gândurilor - am avut mereu la îndemână coloana sonoră, mai exact această melodie a lui Françoise Hardy. Pe bune, nu vreau să îi uit prea ușor pe Dario Argento și pe Françoise Lebrun stând de vorbă pe balconul lor mic și apocaliptic. Nu vreau să uit nici balconul care rămâne gol. Nu vreau să uit nimic.
Dario Argento și Françoise Lebrun în Vortex (2021)
Vreau să păstrez și obișnuința de a căuta luna dincolo de clădirile înalte și dincolo de firma luminoasă cu Deloitte de pe Buzești, emoționată de fiecare dată că îl voi vedea pe Hamlet mergând pe motocicletă. Mai mult, în nopțile cu lună plină sau aproape plină, vreau să nu mă opresc din a mă da jos din pat ca să mă uit pe geam ca la un scurtmetraj. Nici nu trebuie să știu versurile lui Richard B. pe dinafară, se scriu cumva singure de fiecare dată.
Sunt bune și fricile astea la ceva.
Chiar sunt.
PS: Frica nou-nouță a rămas cu mine, nu are doar periuță de dinți la mine în baie, ci și papuci și halat.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)