2021. Nu a fost un an bun. Deloc. 2021 ni l-a luat pe Voicu. La sfârșitul verii. S-a scris mult despre plecarea lui și s-a scris atât de frumos, de duios, tulburător de sincer și cu atâta emoție, încât... dacă Îngerul Negru ar fi apucat să citească înainte, și-ar fi schimbat planul. Dar, conform acelui plan, după 22 august, Voicu nu a mai răspuns la telefon. Niciodată!
Și-au făcut loc, încet-încet, amintirile. Cu Calea Victoriei, cu 120, cu teatru, cu Luni, cu cafea, cu pian, cu Nic, cu Otto, cu librărie, cu jazz, cu Green. Mi-am amintit de începuturi, de tunelul verde, de repetiții printre clienții barului, de fumul de țigară care te îneca și de cel de trabuc care îți tăia respirația, de cum mi-am pierdut capul în Green și nu e o metaforă, de reclamațiile vecinilor din Amzei în serile cu concert, de Cesaria Evora, de Greetje Bijma, de, de...
A fost odată ca niciodată, nu cu mult înainte de anul 2000, acolo unde orele erau verzi și serile cântau a vară, la numărul 120 din cea mai de Victorie Cale a Bucureștilor, într-un beci boltit, a fost odată o întâmplare cu un Rege și Conștiința lui...
Regele se numea Ubu și mult timp mai petrecea El cu Conștiința sa. Și multe mai făceau împreună. Și chefuiau și se mai sfădeau și iar mai dănțuiau și-apoi se războiau, până când Ubu cel Tiran a nimicit-o. Uite așa! Și-a nimicit propria Conștiință, apoi i-a luat capul și i l-a aruncat în mulțime. Și cine l-a prins, a fugit cu el în lume.
Aceasta e întâmplarea și întâmplarea s-a numit TEATRU. Cronicarii acelor vremi nu se prea-ncredeau în astfel de peripeții trăite acolo, în pivnița cu boltă. "Nu, nu, nu! teatru de subsoluri, nu e Teatru", ziceau ei. Prin urmare, nu multe însemnări s-au aflat din acele timpuri. Așa că, ori mă credeți pe cuvânt, ori... am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună.
Și dacă mă credeți pe cuvînt...
În 1998, nu mai știu cum erau frunzele în Green, foarte probabil să fi fost verzi, deci, în 1998, vara, am început lucrul la un nou spectacol al Teatrului Luni din subsol.
Coca Bloos, de a cărei prietenie tare mă bucur și azi, îmi propune să citim cu atenție Alfred Jarry. Ubu Rege, în memorabila traducere a lui Romulus Vulpescu. Așadar, iată-ne aproape o lună pe terasa Green-ului nostru, cu zeci de merdenele, zeci de cafele, zeci de pagini citite și zeci de notițe însemnate, imaginând împreună Azi mă... Ubu. Ni s-au alăturat Roxana, în pași de dans și Luc cu tot cu pianul lui. Cândva, în toamnă, a avut loc premiera.
Ubu - Coca Bloos
Conștiința - Mihaela Rădescu
Roxana Colceag - coregrafia
Lucian Ban - muzica originală
Buuun. Coca a avut o idee foarte frumoasă, spectaculoasă și profundă în același timp. Idee născută din universul lui Jarry, firește. "Ce-ar fi ca Ubu să primească la cină un platou pe care să troneze chiar capul Conștiinței? Capul, asezonat cu tot felul de comestibile. Limba ar trebui să fie o limbă adevărată, din cele care se servesc cu măsline, în mai toate restaurantele", zice Coca poftind. Și da, momentul în care Ubu tăia o bucățică din limba ieșită din gura Conștiinței și mânca elegant, dădea fiori în sală. Cu atât mai mult cu cât capul era reproducerea perfectă a capului Conștiinței. Adică al meu, pe scurt.
Nu povestesc cât de greu am suportat tot procedeul cu mulajul. Ceva îngrozitor! Și nu sufăr de claustrofobie. Mi-am jurat că nu-mi voi mai băga capul într-o găleată de silicon lichid niciodată! Să respir prin două paie portocalii preț de 30 de minute? Niciodată!
În fine. Spectacolul a avut succes, am făcut câteva turnee, am participat la Festivalul Connex - Humorror, a luat Marele Premiu și Coca, premiul pentru cea mai bună actriță.
Până când...
Spre finalul spectacolului, Ubu lua capul Conștiinței la subraț și, într-un moment anume, îl oferea unui spectator. Rumoare, monolog, pian, aplauze și... gata. Și dacă de fiecare dată spectatorul ni-l înapoia emoționat, la reprezentația din cadrul Festivalului Humorror, capul nu a fost de găsit. Ori a plecat cu el, ori a ieșit din sală cu el și l-a aruncat la gunoi, cum faci cu flyerele. Sau s-a rostogolit pe undeva? Ne-am agitat cu toții, l-am căutat sub mese, la baie, în gunoi. Nimic. N-ați văzut un cap? S-a furat, s-a pierdut? Nu se știe. Voicu era revoltat și a zis că dă anunț la Mica Publicitate.
Cine a plecat de la spectacolul Azi mă... Ubu cu două capete, e rugat să ni-l aducă pe al nostru. Sau Dacă cineva a găsit un cap rătăcit, e rugat să ni-l aducă. E al nostru. Oferim recompensă!
Acuma, nu mai țin minte dacă într-adevăr astea au fost vorbele și... nici nu-l mai pot întreba pe Voicu...
Ce țin minte e că în Green se făcea Teatru. Și se face și azi. Pentru că cineva...
Mulțumesc, cumnățele!
Și mult am mai râs noi în vremurile alea. Și frunzele, afară, tot verzi au rămas de la râsul nostru. Iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea 'șa.
Întâmplarea cu obiectul-cap pierdut am povestit-o și în fenomenul green hours (proiect co-finanțat de AFCN, inițiat și produs de Casa de Pariuri Literare), carte îngrijită cu multă tandrețe de către Rozana, carte care a adunat o istorie mică a Green-ului cu tot cu Voicul lui.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)