Știam precis cum vreau să trăiesc. Stabilisem asta în ultima seară liberă dinainte de carantina generală, într-un 2020 confuz, cu Vița de Vie la radio și luna plină pe fundal. "Mai trec pe la voi / Poate marți, poate joi / Poate peste un an sau poate doi" cânta Despot, în timp ce eu îmi construiam propria revelație. Astăzi, conștientizez că nu e nimic original în dorința de a nu mai spune "nu", de a încerca să prinzi fiecare oportunitate de un picior, de a înfrânge frica unui confortabil "mai bine rămân acasă", dar e încă suficient de rară, încât să fiu mândră de ea. Prea mult timp mă simțisem străină de mine, cu gândul constant că je est un autre, când refuzam să merg undeva, când aruncam zâmbete de complezență sau când preferam să tac în loc să spun ce gândesc. Așadar, 2021 mă găsise determinată să îmi dau voie să fiu eu cu speranță că o să înțeleg pe parcurs mai multe despre ce înseamnă asta.
A fost anul în care am lăsat întâmplarea să-mi scrie scenarii și viața m-a distribuit în cele mai frumoase roluri. Mi-am împărțit iarna între examenele de la facultate și meditațiile pe care le dădeam la istorie, într-un program de voluntariat. Mă întâlneam săptămânal cu nume înscrise în pătrățele negre, dincolo de care se ascundeau dușmani declarați ai istoriei. Mi-am dat seama rapid că așa arăta primul meu exercițiu de articulare a eului, din anul 2021. Am răscolit prin profunzimile sufletului după frânturi ale profesorilor care m-au marcat, încercând să le recompun într-o lumină nouă. N-am simțit o secundă că mă lupt cu morile de vânt, căci a fost prima dată când am crezut până la paroxism în pasiunea mea și în ideea că dacă iubești ceea ce spui, oamenii se vor opri să te asculte. Nu le-am ținut lecții, ci le-am spus povești. Camerele s-au deschis treptat, iar monologul de la început s-a transformat în dialog, pe măsură ce îi convingeam că fiecare dintre ei poate învăța pentru bac, cât timp își dă voie să înlocuiască ignoranța cu puțină curiozitate. Acolo și atunci am înțeles esența a tot ceea ce voiam să fac. Idealistă, dar nu imposibilă, dorința mea era să ating viețile oamenilor.
În aprilie, îmi trăiam visul de a transforma piramidele în orizontul meu, în timp ce soarele mă ardea în Cairo. Vedeam pentru prima dată cum personaje desprinse din cărțile lui Naghib Mahfuz pășeau într-o existență mundană, prin țara aceea pe care mi-o imaginasem mereu a faraonilor. Când s-a întrebat "Cine se oferă să traducă pentru grup?" am îngropat-o pe Roxana cea timidă într-o mastaba imaginară și am ridicat mâna sus.
Așa a început al doilea exercițiu, acela de a descoperi despre mine că printre dunele de nisip, magazinele înghesuite și templele monumentale, reușesc să îmi fac totuși vocea ascultată. Am îndrăgit Egiptul și Egiptul m-a făcut să mă simt îndrăgită. Îmi petreceam pauzele bând ceai de hibiscus și ascultând poveștile lui Hajir (ghidul nostru din Luxor până în Aswan), în timp ce el poposea pe la câte un prieten, să-și fumeze narghileaua. Pe Nil, pe șine, în căruțe sau într-un balon cu aer cald, am avut șansa să observ vacarmul milenar al acelor pământului din toate perspectivele. Într-o călătorie de zece ore cu trenul, de la Regatul de Sus, până în Regatul de Jos, am văzut Egiptul între mizerie și glorie, ascultând empatic povestea iubirii ratate a bărbatului care se așezase lângă mine. Din amintirile sale, îmi fixasem un ideal plenar despre cum aș vrea să îmi trăiesc propriile iubiri și habar nu aveam că unele din coordonatele poveștii sale se vor repeta în istoria pe care aveam să o trăiesc în vară.
În iunie, dormeam pe canapeaua "prietenei unei prietene", în Bistrița. Am fost pentru prima dată voluntară la un festival, ca să pot vedea Alternosfera gratis. Așa mi-am îndeplinit un alt vis din gimnaziu, ușor desuet, dar care mă făcuse să simt că totul e perfect, chiar și când ești ud până la piele și stai de 12 ore în mocirlă. Am trăit vara anului 2021 ca o nomadă, prin hoteluri, camere de cămin și locuințele unor vagi cunoscuți, deși am o casă care pentru mine e reprezentarea raiului pe pământ. E haios să realizez că fugeam de prea mult bine doar pentru că știam că n-ar mai exista basme, dacă personajele ar fi rămas acolo unde s-au născut. Suceava, Iași, Cluj, Oradea, București x4, kilometri de zâmbete, îmbrățișări, prietenii, curaj, precum și lacrimi vărsate aiurea. Da, anul ăsta Bucureștiul a fost bun cu mine. M-a primit așa cum îi înghite pe toți provincialii însetați de mai mult, pe toți tinerii cu visuri și mi-a scos în cale o mulțime de oportunități. Profesional, ceața începea să se ridice. Făceam pace cu Dreptul, găsindu-mi interes pentru diplomație și drept internațional, unde simțeam că și pasiunea pentru istorie își găsește locul binemeritat.
Auzisem des: "Te lovește când te aștepți mai puțin" vorbindu-se fie despre boală, fie despre dragoste. În august, mă aflam în prezența celei de-a doua. Acceptasem o plimbare prin București alături de un băiat care mi se părea închipuit, ca un portret pe care l-aș fi făcut la 13 ani "tipului perfect". Mergeam pe malul lacului repetându-mi absurd "Nu te îndrăgosti! Nu te îndrăgosti de el, nu de el!" pentru că știam că vom fi mai des la un mesaj distanță decât de o privire sau o atingere... că nu avea cum să fie serios... că nu o să meargă. Mai știam și că există o diferență colosală între proiecțiile pe care ni le facem și realitate. Nu m-am speriat să constat, după câteva luni că îl idealizasem, dar mi-am surprins inima bătând cu gândul la el chiar și așa, cu toate defectele pe care nu încerca să mi le ascundă. Dacă tot anul mă lăsasem pe seama hazardului, acum aș fi dat orice să am o dată a revederii care să facă dorul suportabil. Iar datele au venit când eu aproape îmi pierdeam speranța, trecându-mă printr-un carusel de emoții până spre acest prezent nedefinit, în care "a fi" contează mai mult decât orice.
Toamna m-a găsit cu ambiția de a transforma străzile Iașiului în arterele inimii mele. Voiam să-mi ascund fricile și rătăcirile singuratice, în care mă îngropasem. Mă duruse deja un an de facultate, faptul că nu puteam să fac din orașul studenției mele "acasă". Așadar, am decis să mă las cucerită de filosofii de-o țigară, anticariatele de pe Lăpușneanu, muzeografele nevorbite, tramvaiele vechi și noi, precum și de clătitele de lângă facultate.
În octombrie, am învățat că nu ai cum să urăști un oraș în care iubești. Vedeam Iașiul prin ochii celui care în vară mi-a dus gândurile și speranțele spre capătul țării și care acum mă ținea de mână spunându-mi: "Tu te potrivești perfect în peisajul ăsta al cafenelelor cochete și al tramvaielor în care se mai citesc cărți". Pentru el, eram sinonimă cu Iașiul, așa că orașul s-a cuibărit în sufletul meu, cum mă cuibărisem eu în amintirile sale.
Am strigat "La mulți ani, 2022!" în curtea prietenei unei prietene, iarăși înconjurată de necunoscuți care mi-au devenit cei mai dragi pentru o seară. Mi-au trecut oamenii anul ăsta prin suflet, precum călătorii în gară și chiar dacă încă învăț când să spun "adio" și când "la revedere", fiecare a modelat o bucățică din mine. 2021 a fost un bildungsroman, presărat cu mai mult bine decât aș fi putut spera vreodată. Am întins mâna spre o lume plină de pierderi, durere și haos. Am zâmbit și am spus cu încredere "Eu sunt...".
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)