Amintirea lui martie e mult mai clară. Pe 2, ne înghesuiam să-i spunem la mulți ani bunicii. Ai mei păreau îngrijorați, dar eu le-am zis că-și fac griji degeaba probabil. Iată, stă pe marginea patului și glumește cu noi. Se laudă cu părul ei mai degrabă negru decât alb. Ne face cu ochiul în ecranul telefonului. Zice să bem o țuică.
La câteva zile după asta, aflăm că nu mai poate să se ridice prea bine în capul oaselor. Nu-i mai trebuie televizor. Nu mai merge de-a lungul holului, nici până în sufragerie, nici măcar sprijinindu-se de baston. Ai mei sunt speriați. Vorbesc cu soră-mea și decidem să ne auzim în fiecare seară, pe WhatsApp, toți patru: eu, ea, mama și tata.
Primul an la pensie pentru tata. L-a așteptat bucuros. C-o să meargă la casa de la țară mai des, să scoată prunii, să taie iarba, să pună gardul, câte nu sunt de făcut, să rezolve un ciubuc când mai pică, să verifice de zece ori pe zi reducerile de la Lidl. Dar uite că e altfel. Va sta acasă s-o păzească pe bunica. Mama încă lucrează. Uneori ajunge la 16:00 acasă, alteori la 20:00. Îl vedem în fiecare seară că nu mai are nicio speranță, că nu așteaptă binele.
Ne scriem des, ne sunăm, ne așteaptă ca pe pâinea caldă. Merg acasă în Pitești și mi-e frică.
Dorm eu cu bunica două nopți, ca ai mei să se mai odihnească. Abia atunci cred că se naște prima amintire a anului trecut. Amintirea ultimei nopți cu ea.
Nu ești vreodată pregătit pentru vestea morții. Nici atunci când știi că e pe drum și o aștepți în liniște. Venirea ei este mereu implacabilă și rămâne atât de necunoscută.
Ce-a fost în următoarele zile, în jurul pregătirilor de înmormântare, este foarte viu. Ca un Polaroid care a consumat cadru după cadru. Prima poză este la Iancului, la metrou, pe bancă, în drum spre muncă. Atunci mi-a scris tata vestea. În a doua poză, Ioni și Cristi stau în tren, pe scaunele din fața mea, îmbrăcați în negru, cu rucsacul plin de biscuiți, banane și apă. Cele mai multe instantanee sunt din capelă, de unde nu ne-am mișcat. Era și ger, și soare, ca în iernile bune. Ne-a dat tanti Nina lui Ilie al Rădiții ceai cu miere, să ne-ncălzim. Au venit mulți. Îi știam doar pe câțiva: pe tanti Leana lu' Pițigoi, pe fina Floarea, pe nea Ionică al lu' Unchiu Lică. Toți povestesc despre ea așa cum o știam și noi.
N-am simțit nicio clipă frică stând lângă siciul în care era așezată. Nimic dramatic, nimic macabru. Prezența ei îmi dau seama că e demult trecută în mine și va atinge ce ating eu de acum încolo. Este femeia care m-a influențat cel mai mult și întâlnirea cea mai importantă a copilăriei mele.
Sap via cu soră-mea în grădina mare și ea vine la noi ținând într-o mână o farfurie plină vârf cu gogoși calde, iar în cealaltă o oală de pământ cu apă rece, proaspăt scoasă din puț.
Bate vântul și ne-anunță că e vremea să vânturăm fasolea. Scoate un macat colorat, ros, afară din curte, în fața porții. Acolo vântul bate mai tare. Aduce boabele de fasole într-o baniță. O urcă pe umărul ei și apoi așteaptă. De îndată ce vântul se pornește mai tare, începe să verse în ploaie, ușor, din boabe. E desculță, ca și noi. Stăm în lături și ne uităm la ea.
Greblăm lucerna jos, în vale, cu bunicul. Se vede venind pe drum, cu un coș în mână. Ne duce pe toți sub sălcii, la umbră, lângă lac și acolo întinde fața de masă. Ne așezăm pe iarbă și ne pune fiecăruia tocană de cartofi și pâine caldă. Sunt cel mai fericit copil.
Ne fierbe apă să ne spele în fânar, că e mai umbră. Pune albia și lasă în ea puțină apă. Eu mă așez în genunchi, cu capul plecat și ochii închiși. Ea toarnă apa peste părul meu și freacă apoi bine pletele cu un codru mare de săpun de casă. Clătește, apoi repetă procedura de vreo două-trei ori. Ies în rochie cu buline, desculță, să mă usuc la soare.
Uite că iese. Ies broboanele de grăsime. Iese primul meu unt bătut la putinei. Nu credeam să mai iasă. O chem să vină repede, din bucătărie. Strânge prin răsucire toate punctele într-o dură. Apoi scoate ce a strâns și lasă totul într-un castron ciobit, umplut cu apă rece sloi. Grăsimea se adună mai bine și se întărește. Mâncăm felii de pâine proaspătă, late de două palme, cu unt și magiun afumat în tuci.
Face cozonaci pentru multe pomeni din sat și știu că trebuie să mă feresc să o întreb prea multe în dimineața aia. Ajutăm cum putem: ungem tăvile cu ulei, dăm cu ou peste coca împletită, turnăm apă peste cârpa cu care a șters cenușa încinsă din cuptor, băgăm în sobă să crească cozonacii în tăvi. Când sunt gata, așa seamănă cu pomeții încât mai pup câte unul cald. De mâncat n-am voie.
Joacă la nunți și chiuie, se prinde-n horă la sârbe cu bărbații. Spune glume și face cu ochiul, apoi odată o vezi că sare să învârtă în mămăligă.
De fiecare dată când iau premiul I, vine cu soră-mea la Pitești. Cară două genți de flori din grădină: într-una florile-s tăiate scurt, în alta au cozile lungi. Cu unele îmi face o coroniță de abia poți s-o ții pe cap, pe altele mi le dă să le duc învățătoarei. Poartă basma, mărgele la gât și geantă lăcuită.
Când o doare capul, mă roagă s-o trag pe ceafă cu alifie chinezească, apoi s-o las să doarmă. Merg în curte la joacă, dar uneori intru în odaie și stau în prag până văd că se mișcă plapuma în sus și-n jos. Încă mai respiră.
Moartea bunicii mă lăsă cu obiceiul de a-i suna mult mai des pe-ai mei. Sunt cei mai veseli când apelurile sunt video și suntem toți patru din nou. Pornesc cu soră-mea un plan amplu de programări la doctori cu diverse specializări, pentru ei. Spre uimirea mea, cooperează. Mergem în Pitești și îi scoatem în oraș. Plecăm la mare cu ei în septembrie. Îmi fac planuri să-i duc într-o călătorie cu avionul, să organizez o vacanță doar pentru ei doi, să plecăm și la anul la mare. Ei nu vor decât să-i mai sunăm când și când.
În august, urcăm în Munții Rodnei. N-am mai făcut sport de un an, mă mișc mai greu, dar corpul meu simte că, pentru două săptămâni, e pus înainte de orice. Plouă, mă bat bocancii, transpir ca un cal de curse, dar nu mai am nicio grijă pentru trecut sau viitor. Pe drumul de coborâre, cântăm Apolodor. Când terminăm traseul și ajungem în Pasul Rotunda, strigăm pe la porți și se găsește o masă caldă pentru noi: roșii, ouă ochiuri, brânză și o pălincă, chiar când apune soarele.
Urmează Portița. În sfârșit merg la mare. Facem același protocol ca anul trecut și ne învoim cu barcagiul să-mi împrumute o vestă de salvare. Facem baie și bem bere. Citim, mâncăm Veverița Pofticioasă și discutăm politică. Încercăm să lămurim teoria octavelor și ne căznim să-l refuzăm politicos pe Nea Cici care în fiecare zi ne mai oferă câte ceva. Ascultăm muzică la orgă, omorâm țânțari și noaptea ne mutăm iar pe plaja pustie.
Mi-a fost limpede în mai multe nopți de anul trecut că o să pierd la un moment dat tot ce mi-e drag acum. Fără disperare. Ce disperare poți să ai în fața a ceva ce nu se negociază? Gândul nu mă face decât să vreau să trăiesc mai atent. Ce înseamnă asta? Este una din întrebări.
*