Nu-mi plac retrospectivele, deși sunt tentante. Ca dovadă că scriu una chiar acum, în ciuda faptului că una din reacțiile instinctive, odată ce am început să mă gândesc ce aș vrea să includ în ea (dacă, totuși voi ceda tentației) a fost o reținere, o împotrivire ca atunci când accepți să faci ceva, au contre coeur. Totuși, de ce atâtea fițe și ezitări, când e vorba de ceva atât de simplu, o operație de ordonare și selectare a amintirilor pe care mulți o fac natural, ca pe un act de igienă a minții? (Sigur alții o fac ca să se pună în valoare, ceea ce dacă n-ai avut un an glorios poate pica prost). Totuși, nu merită 2021, la fel ca 2020 o punere în perspectivă? N-a fost și el, la nivel individual, un an la fel de extraordinar și neobișnuit? Poate că da, deci să vedem...
Evident, n-am să încep cronologic și fiindcă 2021 a fost un an al așteptărilor înfrigurate: pentru vaccin, pentru revenirea la "normalitate" (whatever that is), pentru reluarea cursului vieților noastre, care, așa imperfecte cum erau, tot erau mai bune decât 2020. Din tot ce mi-a și ne-a oferit 2021, o să aleg o singură întâmplare, care, prin neașteptatul ei m-a convins că, uneori măcar, universul pare a răspunde întrebărilor noastre și, implicit ne confirmă presupozițiile.
***
De când cu dezbaterile despre cancel culture, cu protestele BLM care au urmat asfixierii lui George Floyd de către polițistul Derek Chauvin, și a dezbaterilor intense în jurul scoaterii temporare de către HBO Max a clasicului Pe aripile vântului din grila sa pentru a-l prefața cu o Introducere lămuritoare asupra contextului scrierii romanului și producerii filmului (în 1939), am simțit nevoia să intervin tot mai des în dispute purtate pe canale românești despre poziția așa-zis exagerată, "politically correct", a diverselor instituții americane: universități, reviste, canale media.
Cum am scris în câteva rânduri, o oarecare familiaritate cu mediul universitar american, foarte divizat între pozițiile conservatoare (ale multor universități cu tentă religioasă, dar nu numai) și cele liberale (așa-zis "de stânga", progresiste și, cel mai adesea, Ivy League) face aproape imposibilă o dezbatere de pe o poziție fără parti-pris, echidistantă (dacă o fi existând așa ceva) sau, măcar, moderată.
Șansa de a descoperi acum 6 ani o broșură cvasi-necunoscută a reputatului poet African American, Langston Hughes, scrisă în timpul vizitei sale de aproape un an (1932-33) în URSS, la Moscova, în Kazahstan și Uzbekistan, a fost pentru mine ușa prin care pătrunzând am putut înțelege de ce, în Statele Unite, perspectivele albilor și persoanelor de culoare asupra istoriei și a viitorului comun pot fi complet diferite. Cu alte cuvinte, de ce pentru un African American perspectiva asupra Războiului Civil propusă sau obnubilată de romanța din Pe aripile vântului nu poate fi decât ofensatoare și trebuie expusă drept falsă. În toată această ecuație complexă a înțelegerii culturii (African) americane, în chip neașteptat, 2021 mi-a confirmat poziția pe care am ales-o în dezbaterea rasială din Statele Unite, drept una "din interior."
Ca să ajung la ea, eu însămi a trebuit să pornesc pe urmele lui Langston Hughes în 1932-33 și să urmăresc resorturile pozițiilor sale întru totul pro-U.R.S.S. și critice la adresa U.S.A., copiate parcă după șabloanele propagandei comuniste. Recunosc că acest parcurs nu a fost deloc simplu pentru mine. După ce ai trăit până la absolvirea facultății în România comunistă și ai gustat din plin penuria și umilințele anilor '80 (deși poate nu în același fel ca părinții care chiar trebuiau să ne pună mâncare în farfurie) e greu să înțelegi de ce un american, în anii '30, mergând prin Kazahstan și Uzbekistan unde sărăcia era extremă (urmare și a foametei din 1932) încă era dispus să facă propagandă regimului de la Moscova, să laude reușitele sovietice în materie de colhozuri, școli, drepturile femeilor și artă.
Mai greu de înțeles e de ce același american alege să republice în Statele Unite (în 1935) setul de 6 articole, apărute inițial în Izvestia (echivalentul sovietic al Scânteii), dacă nu fiindcă era convins de ceea ce scrisese în ele, sponsorizat fiind de organele de propagandă sovietice. De altfel, cercetarea mea pornise exact de la broșura din 1934 publicată de către Editura Societății Cooperative a Scriitorilor Străini din URSS, distribuită comunităților vorbitoare de engleză de acolo și din care în Statele Unite ajunsese un singur exemplar: cel al lui Langston Hughes. De ce atâta hotărâre din partea lui Hughes de a-și distribui impresiile vizitei in URSS, scrise în limbajul propagandei sovietice, acasă?
Acesta este cadoul unic pe care mi l-a făcut 2021, între atâtea întâmplări care m-au repus, oarecum pe linia de plutire. Un eveniment demn de o retrospectivă, din punctul meu de vedere, deși, poate nu singurul.
(Copyright foto: Langston Hughes estate / Copyright digitizare: Yale Beineke Library)