2021 e un mănunchi de cețuri

Cineva toarnă gânduri-făină într-o sită foarte deasă, și răbdarea se cerne odată cu sensul - lent, lent, lent. Încerc să pun sub preș toate schimbările, toate anxietățile, toate experiențele din care n-aș mai fi avut energie să învăț dacă nu s-ar fi întâmplat asta de la sine. Bag sub preș dorul, eșecul, lipsa de direcție. Nu mai există monștri, nu mai există lucruri despre care să nu fi știut că sunt acolo sau busole pe care le-am rătăcit, există doar întuneric. 365 de zile pe care nu sunt sigură că le-am trăit. Mi se desface corpul de gând, iar corpul merge la birou, corpul mănâncă și doarme, corpul face genuflexiuni, cere apă și plânge, corpul se încolăcește în jurul unui motan, se teme de frisoane, se teme ca nu cumva să uite ce înseamnă să îți atingă cineva obrazul și pleoapele, corpul își întinde brațele spre altceva, spre un alt corp, dar gândurile, toate gândurile tuturor corpurilor sunt în altă parte. Mâinile mele scarmănă în piept după un răspuns la ceva, dar nu reușesc să-mi amintesc întrebarea, nu-mi amintesc cu ce cuvânt a început gândul ăsta, cu ce amintire a început anul trecut, cu ce dorință am călcat prima dată podeaua acestui an care în continuare pare să nu se fi întâmplat. Nu mai știu dac-a fost martie, iunie sau septembrie, calendarele îmi spun că totul s-a desfășurat conform planului, că toate lucrurile sunt conectate, că universul brodează întâmplări și amnezii în favoarea noastră, coaja oului se sparge și plânge pentru că așa trebuie să fie, sămânța se crapă sub pământ și fiecare centimetru în plus e o durere, corpul meu pare format din multe, multe dureri mici, le iau pe toate în brațe, le așez după culori, după inițiala numelui, când-cum, le lustruiesc și le pun în rând, așa trebuie să fie, le spun, încep să uit un început de iubire, senzația unui cap sprijinit de un fel de umăr, așa trebuie să fie, de fapt toate corpurile sunt dureri mici care se odihnesc unele de altele și nimeni nu știe când o să se vindece, dacă, pentru unii nici nu contează, câtă vreme așa trebuie să fie. Anul meu e o înșiruire de umbre și lumini, de victorii mici cât un început de zi și pierderi cărora nu caut să le văd marginile, spun că-s tot mici, sigur sunt mici, fiindcă așa trebuie să fie, iar durerile, tristețile, bucuriile și pierderile, victoriile, credințele, speranțele și așteptările, încercările și eșecurile - toate mici, dansează în cercuri amețitoare, se țin de mână, cad în genunchi și strigă: am răzbit! An nou fericit!

Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)