Puteam afla, dacă mi-ar fi schimba viața cu ceva, câte doze de vaccin și-a făcut fiecare, din ce fel și care este mai bun, cum s-a simțit fiica ce urma să nască după ce a făcut a doua doză de Moderna și poate ar fi fost mai bine să se fi vaccinat cu Pfizer, cât de tare a durut-o mâna pe Trish și de ce nu a durut-o nicăieri pe Karen, cum unchiul Carlo s-a repezit să-și facă booster speriat că are Covid când de fapt s-a dovedit că era doar constipat, ce-au zis toate prietenele cu care s-au văzut la lunch despre virus, sau de ce o vară nu a vrut să se vaccineze la început dar i s-a îmbolnăvit sora și s-a decis în sfârșit, etc. Dacă discuțiile se purtau pe banca de lângă mine simțeam că fac practic parte din familie de ajungeam să mi se pară că sunt îndreptățit să-mi ofer și sfaturile.
Mă întrebam mirat cum se putea ca o întreagă metropolă să discute despre același lucru de parcă nu mai exista nimic în lume decât acest virus păcătos.
Am ieșit agale din parc luând-o la pas pe Fifth Avenue sub umbra copacilor. La chioșcul de ziare din colțul parcului titlurile afișate dădeau ultimele statistici despre numărul de infectări și morți din oraș și de aiurea pentru că acum totul trebuia privit global de parcă unchiului Carlo îi păsa mai mult de ce se întâmplă în Bangladesh decât de propria constipație. Dacă săpai mai adânc mai jos în paginile ziarelor puteai să mai dai și de alte știri complet neinteresante dacă te luai după apetitul de discuții al majorității. Ajuns acasă am deschis televizorul ca să-i vad pe cei de la CNN vorbind în statistici de cum se moare armonios peste tot în lume și cum o să murim și noi la fel urmați de Fauci care încerca să o întoarcă spunându-ne că sunt șanse să nu murim dacă purtăm mască și ne vaccinăm.
Chiar dacă voiam să ignor sau să uit de obsesia mondială a momentului, realitatea unui oraș exploziv care în câteva zile din mijlocul lui martie 2020 a devenit la fel de gol ca într-o decor de film distopic nu putea să nu-mi dea de gândit și să mă aducă fără voia mea la tema zilei. Când o să scăpăm de toate astea?
Ca să schimb peisajul mental și să uit de ce era în jurul meu îmi scoteam un New Yorker, revista culturală a orașului și mă afundam în articolele detaliate despre lumi și curente care nu aveau de-a face cu blestematul de virus. Îmi place mult revista și o citesc cu religiozitate de când am venit în America acum mai bine de 30 de ani.
Așa că chiar înainte de plecare la aeroport în zborul către București mi-am îndesat în valiză câteva New Yorker care erau stivuite cuminți pe noptieră așteptându-și rândul ca să fie citite. Timpul din avion le era dedicat dar mă îndoiam că o să apuc să citesc ceva la București unde între treburile din România și invitațiile la terase de abia mai ajungi să dormi.
Dar lucrurile păreau să fie diferite de data asta. Nu știam cu cine mă voi putea întâlni și mai ales unde, pentru că mai toate rudele și prietenii din București cu care vorbisem nu se vaccinaseră.
Și începuseră deja să-mi trimită o avalanșă de linkuri despre riscurile uriașe la care te expuneai dacă te vaccinai. Nu prea aveam timp așa că mi-am zis că atunci când o să ajung acolo o să le rezolv eu pe toate. Eram de fapt convins că oamenii au cu siguranță alte preocupări, în primul rând că erau gata să dea jos un prim ministru. Iar mulți mergeau la teatru sau filme așa că puteam discuta și despre altceva.
Dar la prima plimbare în Cișmigiu nu a trebuit să-mi ciulesc urechile pentru că un individ cu un torace dezvoltat explica în gura mare conspirația despre care numai eu nu știam care voia să-i facă pe oameni să fie conectați la antene ca să poate fi urmăriți direct de pe telefoane mobile. Dictatura care părea că-și scoate tentaculele din toate ungherele era pe toate buzele, inclusiv a celor care zilnic erau în Piața Victoriei conduși de un tip erijat în dac modern. Toți erau înverșunați, îndârjiți împotriva Bruxelles-ului, a conspirației universale bine ascunsă, uniți în cuget și simțiri cu Polonia, Ungaria, Cehia și Slovenia, sperând într-o alianță care va izola Europa de vest devenită vetustă și înveșmântând într-un nor diafan și binecuvântat pe adevărații români care în felul ăsta nu vor mai fi întinați de idei păcătoase.
Altminteri noua "dictatură sanitară" ar impune dictatul vaccinului gata să-i transforme pe toți cei atinși de serul dracului în sclavi dacă nu ar fi voit de fapt mai degrabă să îi extermine.
"Noi românii suntem cei pe care vor să-i termine ăștia" mi-a spus cineva care a plecat repede fără să mă lămurească cine sunt ăștia. Mă uitam să văd dacă era vreun camion pe undeva cu cătușe sau lanțuri dar ceea ce vedeam erau doar cărările cam prăfuite ale parcului unde un bărbat înalt vindea copiilor baloane roz. Roz? Cam dubios individul...
La prima întâlnire la o terasă un prieten însă m-a lămurit când l-am întrebat de ce nu se vaccinează:
"Adică tu vrei să spui că știi ce ne pun ăștia în vaccin?"
"Bine", am încercat foarte timid, conștient de faptul că eram singurul neinformat de la masă, "dar întreg Israelul s-a vaccinat. Crezi că ei vor să-și omoare cetățenii? Știi câtă grijă au..."
"Dar cine îți spune ție că ceea ce le pune lor în vaccin este același lucru cu ce ne pune nouă? Pe noi vor să ne extermine."
Cu siguranță nu aveam de unde ști și ca să nu-mi afișez în continuare ignoranța am plecat spre un taxi care aștepta lângă terasă.
"Dumneavoastră nu purtați mască?" l-am întrebat pe șoferul de taxi în care voiam să mă sui.
S-a uitat la mine ca la un intrus, un individ care cu siguranță nu înțelege nimic, un sclav care era sclav fără să știe.
"Nu. De ce să port mască? Ăsta este taxiul meu și fac ce vreau în el" mi-a răspuns foarte îndârjit. Și a continuat: "Și nu-mi plac deloc ăștia cu mască". De fapt este și mai sănătos să merg pe jos așa că am luat-o la pas.
Acum era masca cea care crea tensiuni. Cu doi ani înainte era centura.
"De ce îți pui centura? Ce, nu ai încredere în mine cum conduc? Dacă nu-ți place dă-te jos!" mi-a zis un șofer de taxi imediat după ce m-am suit în mașina lui.
Un prieten care m-a luat cu mașina a fost mult mai amabil:
"De ce îți pui centura? Îți dau eu adaptorul..." M-am uitat la el de parcă venisem de pe altă lume. Și cam așa era de fapt. Adaptorul era o cataramă care se înfigea în mufa centurii ca să nu mai piuie alarma. Fără piuit eram ca și protejat la orice accident.
La televizor Șoșoacă, un fel de Marjorie Taylor Green de aceeași factură și intelect țipa cât putea că toți vor deveni sterpi până la a treia generație dacă se vaccinează, ilogica stupefiantă a afirmației fiind întoarsă pe toate fețele de comedianții posturilor de televiziune.
Cazurile creșteau pe zi ce trece și conspirațiile erau din ce în ce mai ezoterice transformându-ne în neființe cu solzi, coadă și coarne. Te puteai gândi că imediat o să vină un designer să facă pălării pentru cei cu noile coarne dar că mai mult ca sigur era deja în conspirație cu cei care vor să ne vaccineze. Știam un doctor în New York care este convins că regina Angliei a anunțat la BBC că este reptiliană. În ziua de azi nu mai știi care este doctorul și care este pacientul. Exact ca în bancurile din vremea nu de mult apusă...
Certificatul verde era inamicul tuturor și trebuia arătat la intrarea la terasă și restaurant spre deznădejdea celor care prin asta existau.
Un doctor român respectat a apărut la televizor și a infirmat că va accepta ca trecutul prin boală sa fie un pașaport pentru mersul la restaurant pentru că într-o țară unde vaccinul la "chiuvetă" sau cel la "dop" sunt tehnici preferate în locul unui vaccin real nimeni nu poate garanta validitatea unui certificat de boală.
Aveam de gând să stau mai mult la București dar dintr-o dată cazurile au umplut spitalele și s-a anunțat seara la televizor că se închid teatrele și sălile de spectacol și în restaurante sunt lăsați numai cei vaccinați. Cum o să mai aflu adevărul despre vaccinuri pe care oculta mondială reușise cu grijă să mi-l ascundă? Simțeam cum paranoia mă cuprinde și nu mai aveam răbdare până la următoarea dezvăluire halucinantă.
Așa că mi-am luat bilet de întoarcere la New York și după ce avionul s-a ridicat m-am afundat în lectura revistelor New Yorker pe care le aveam cu mine în rucsac. Și după o vreme am simțit că un aer de normalitate se așază peste avion, peste toți pasagerii care mă înconjurau și peste întreaga mea ființă. Virusul nu mai exista, de vaccinuri nici pomeneală, conspirațiile le uitasem, dușmanii omenirii jucau golf undeva pe Marte și articolul pe care-l citeam mă captiva în totalitate. Eram ca în vremurile dinainte de viruși și "trumpi", liniștit și împăcat. Doar când am vrut să dau pagina revistei am văzut pe mână niște solzi.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)