La început, după ce focurile de artificii s-au potolit, mi-am promis că va fi anul în care voi scăpa de angajările în domenii ce n-au nici o legătură cu pregătirea mea, că voi începe să lucrez la ceva pentru și despre mine, că îmi voi reconsidera obiceiurile despre care cred că mă țin în loc și, per total, că voi încerca să mă apropii mai mult de partea cultural-artistică pe care o îndrăgesc atât de mult.
Aș putea spune că mi-a ieșit.
Dar, asemenea tuturor lucrurilor bune, nu s-a întâmplat tocmai cum îmi propusesem.
Am muncit tot anul în horeca, pe diverse paliere.
Am învățat astfel că am o capacitate de muncă și o forță extraordinare - știam, mi s-a spus în facultate, dar uitasem tare de tot.
Am învățat că "pot să duc" chiar și atunci când simt că nu mai am resurse; în engleză cred că s-ar traduce prin "being resilient".
Am înțeles de ce puterea nu se agită și de ce "cu proștii nu te pui": te coboară la nivelul lor și te bat cu experiență. Și sunt și mulți, dom'le!
Am descoperit oameni dragi unde nu credeam vreodată că am să-i găsesc. Mi i-am apropiat, mi i-am păstrat și mă întâlnesc chiar și acum cu ei, amintindu-mi de bucuria ce făcea mersul la muncă ceva mai plăcut.
Am înțeles - sper că odată și pentru totdeauna - că nu poți să te dezici de ce-i al tău, oricât ai vrea sau ar fi nevoie sau te-ar forța vremurile.
Mi-am făcut un canal de Youtube.
Îmi doream de foarte mult timp să fac asta, pentru a încerca un melanj norocos între cultură și lumea online-ului pe care o consider sufocată de superficialitate, etichete și concurență proastă.
Am flirtat cu videografia încă din carantină, când mă filmam cu telefonul sprijinit de pervaz și vorbeam nimicuri în loc să dorm.
Acum, o sesiune de filmat durează cel puțin două ore - din care una și jumătate montatul / demontatul aparaturii - și întotdeauna ceva reușește să nu meargă bine. Dar îmi place extraordinar de mult și sper să ajungă la un moment dat un stil de viață și un domeniu de activitate din care să pot susține o așa-zisă afacere.
Am testat mai multe genuri de conținut și am învățat detalii tehnice pe care nu le îndrăgesc prea tare, dar despre care (încă) încerc să înțeleg că sunt necesare.
Am investit sume la care nici nu visam în toată distracția asta - semn că m-am maturizat financiar (?) și mă bucur că nu mai cheltui bani aiurea pe haine (prea mult).
Stilul meu de viață s-a schimbat de trei ori în fiecare lună a acestui an și nu pot spune că am ajuns la o formă finită, dar vreau să cred că această căutare continuă e semn bun și vestitor al unei stabilități viitoare.
Mi-e dor de teatru. Mi-e dor de expoziții - așa cum mi le amintesc de pe vremea în care viața era viață. Mi-e dor de mama și de toți ai mei care-s departe. Mi-e dor de concerte și festivaluri și alte manifestări, artistice sau nu, unde ne adunam împreună tocmai pentru acest magic împreună.
Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că "împreună" nu va mai fi niciodată așa cum îl cunoșteam și că tot ceea ce am trăit în ultimii doi ani a lăsat o amprentă greoaie. Poate nu la suprafață, poate cândva lucrurile vor reveni la un oarecare normal, dar schimbările ce s-au produs în individ, în fiecare individ în parte, sunt de neschimbat.
Am devenit mai subiectivi, mai egoiști, mai negativiști.
Aș spune că în ceea ce mă privește, pandemia mi-a furat ultimii ani de inocență și mi-a dat la schimb o tinerețe furată și un viitor mai cețos decât marea în furtună.
Per total, despre 2021 aș spune că e anul care mi-a oferit o vagă claritate asupra a ceea ce se întâmplă. M-a scos din paralizia lui 2020 și mi-a dat câteva șuturi-pași-în-față.
N-a fost bun sau rău.
A fost.
Mi-aș dori ca de acum, oricum vor vrea ei să fie, dar să fie cumva anii ce urmează!
*