Mi-ar fi plăcut să scriu că în 2021 mi s-au întâmplat lucruri fantastice, că am ajuns pe Lună și că am cultivat acolo margarete, că am înotat cu delfini prin oceane inventate de mine. Dar n-am cum să povestesc despre toate acestea, doar dacă le îmbrac în ficțiuni cât mai reale.
Pot spune că anul 2021 a fost un an în care mi-am înfrânt niște frici. Cu cât înaintez în timp, prind tot mai mult curaj, mă arunc în situații tot mai demente care, în alte vremuri, m-ar fi ținut blocată pe loc, în lumea aceea foarte bine știută de mine. Poate că încep să conștientizez faptul că neîndrăzneala mă limitează, îmi ratează momente care mi-ar putea aduce bucurii nebănuite.
În vara trecută, m-am aruncat de pe un vapor în marea Egee, neștiind să înot. Pentru că soarele era dogoritor, pentru că apa avea o culoare incredibil de frumoasă, pentru că toată ființa mea a fost atrasă de mare într-un mod straniu, pentru că mi-am lăsat rațiunea să se prăjească la soare și mi-am ascultat instinctul care m-a împins, cu bună știință, în necunoscut. Și pentru că m-am săturat să las frica să mă închidă într-o cușcă cu gratii prin care pot doar să privesc cu jind la plăceri râvnite. O cușcă care îmi dă iluzia unei siguranțe confortabile. O cușcă care omoară în mine bucuria unui zbor.
Atunci când am pleznit cu tot corpul apa și m-am scufundat preț de câteva nerăsuflări, au fost câteva secunde de panică, apoi, încet, m-am lăsat învăluită de splendoarea turcoaz, am început să plutesc, mi-am controlat corpul și respirația în ritmul dictat de fiecare celulă din ființa mea. Înotam cu un zâmbet larg pe față și cu niște lacrimi în gât.
A fost o bucurie ca o eliberare, o senzație de libertate pe care nu o pot compara cu nimic.
Altă frică pe care mi-am pus-o într-un cufăr și am încuiat-o cu lacăt a fost atunci când am fost invitată de către Luminița Velciu în emisiunea ei de la TVR2. O emisiune transmisă în direct, o luminiță în miez de noapte, unde trebuia să vorbesc despre mine și despre poveștile mele, fără posibilitatea de a tăia la montaj bâlbele și blocajele penibile. Știu că am făcut greșeli, știu că nu mi-am putut controla emoțiile, dar cel mai important lucru este că am îndrăznit să mă arunc în acest necunoscut, cu un reflector îndreptat spre mine care îmi scotea la lumină tot ceea ce sunt. Până la urmă, oamenii vor uita de mine, de greșelile pe care le-am făcut în emisiune, dar această experiență mi-a așezat un bolovan peste o frică. Și a mai pus încă o cărămidă în această complicată construcție numită încrederea de sine.
Nu știu dacă vreodată voi scăpa de toate fricile care mi s-au cuibărit în sânge, dar știu că voi continua să le scot la suprafață, mă voi lupta cu ele pentru că-mi doresc cu ardoare să simt gustul libertății totale.
Există, totuși, ceva de care nu-mi va fi niciodată frică.
Nu-mi va fi niciodată teamă de iubire. Mă arunc în splendoarea ei cu ochii închiși tare, pentru că am certitudinea că particulele elementare din care e plămădită iubirea îmi sunt cel mai bun colac de salvare.
*