Dimineața, îi predau copilului mic matematica pe segmente. La prânz, împreună cu copilul mare, mă ospătez dintr-un festin cu atomi la ora online de chimie. Îi luăm element cu element: ea un proton, eu un electron, până dăm gata tot sistemul periodic. Plescăim - delicios prânz și ușor, spun eu, deși ea se teme să nu îi cadă greu - și luăm un desert asortat din pronume și adjective pronominale. Apoi mă apuc de grădinărit, deși afară este zăpadă. Nu-i nimic, grădinăresc online, până la urmă, pas cu pas, viața noastră se mută online. Îmi comand un naramz. Într-o vară din viitor va rodi pe fiecare creangă și sub fiecare spin, zeci de naramze cu parfum de Orient. Simt cum încep să mă vindec de non-esențialitate cu pomișorul ăsta cât o mlădiță. Devin importantă, sunt cineva care are un naramz.
Seara mă duc împăcată la culcare și mă visez în fața intrării de la Facultatea de Litere. Pe care nu am făcut-o, dar am frecventat-o intens și underground. Asta a fost demult, când la subsol era un bar înecat în fum de tutun, acum sunt cu copiii și apăs pe clanță. Ușa înaltă se deschide doar câțiva centimetri. Împing cu umărul, ceva blochează pe partea cealaltă, mă opintesc, forțez și reușesc să mă strecor printr-un spațiu ridicol. În spatele meu intră și copiii. Privim muți de uimire. Tot holul de marmură este blocat cu un fel de instalație alcătuită din cercuri concentrice, fabricate din materiale stupide. Primul este o împrejmuire din folie alimentară, al doilea este din crengi, al treilea cerc, din plexiglas, al patrulea, dintr-o folie bituminoasă și tot așa. În centrul acestei îngrădiri abracadabrante, sub un clopot din sticlă zgâriată, pulsează un glomerul de cuvinte unite într-un șir neîntreupt de vreo cratimă sau virgulă. Literele sunt caligrafiate îngrijit, dar se rostogolesc fără sfârșit, îmbârligate și alambicate ca un ghem de sârmă. Copiii mă întreabă ce formațiune este acolo, iar eu știu - știu măcar ce visez -și le răspund sigură pe mine:
- Acolo este limba română, doar că nu-mi dau seama de ce au îngrădit-o atât de urât.
Carte
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat
Literatura mea preferată - de când cu netul ăsta, adică de mai bine de două decenii, citesc memorii cu ochii în Google și Wikipedia, unde caut nume și evenimente. Din cartea lui Annie Bentoiu am avut ce afla și am înțesat-o cu semne, deși am pornit de la ideea de a înțelege mai bine cum de acești oameni educați nu au văzut oribilul tăvălug care venea peste România și nu s-au putut salva măcar ei, dacă țara nu mai putea fi salvată. Perioada din carte este destul de enigmatică pentru mine, care am prins parte bună din școală din comunism când istoria era puternic ideologizată - citește falsificată de-a dreptul, rescrisă ca în 1984, de fapt, sunt convinsă că multe tare actuale provin de aici.
Autoarea chiar răspunde acestei întrebări: "Am auzit mulți tineri mirându-se: Dar cum a fost posibil? De ce nu v-ați opus?... Poate că textul de față încearcă să răspundă doar acestei întrebări - "cum a fost posibil?" - pentru mine și câțiva prieteni".
Mie nu mi-e frică - Niccolo Ammaniti
Am cumpărat cartea de pe Facebook, n-auzisem niciodată de autor - am citit că a studiat biologia și s-a apucat să scrie prima lui carte în loc să învețe pentru licență. O carte crudă, ar trebui să picure sânge când o deschizi, însă e scrisă simplu, fără artificii, din perspectiva inocentă a unui băiețel de 9 ani, vârstă la care ți-e frică de monștrii imaginari care vin când te pregătești de culcare, și te chinui să te lupți cu ei și să-i dresezi.
Într-un sătuc sărac din sudul Italiei, Michele face o descoperire teribilă în timp ce străbate câmpiile arse de soare din jurul satului. Ei, și de aici sunt două perspective. Fie se poate citi în cheie foarte simplă, ca pe un roman polițist cam nătâng, dar presărat cu considerații despre prietenia dintre un băiețel răpit și băiatul răpitorilor, fie toată cartea este o uriașă metaforă despre prima pierdere a inocenței, vârsta la care deschizi ochii asupra unor părinți-zei ale căror picioare de ceară încep să se înmoaie până se prăbușesc, iar băiețelul răpit este unul și același cu Michele.
Într-o dimineață de primăvară, șterg oglinda de abur și chipul din partea celaltă a dispărut de tot. Îmi văd reflecția, părul îmi lucește proaspăt vopsit, batonul corector îmi ascunde cearcănele și ridurile. De mulți ani încoace, când mă uitam în oglindă, vedeam și chipul mamei suprapus peste al meu. Îmbătrâneam în același timp, eram de-o seamă, începeam să fim gemene. Azi am exact vârsta pe care o avea ea când a dispărut din toate oglinzile. De acum încolo nu mai am cu cine să mă compar, de aici încolo voi îmbătrâni singură.
Spre amiază încep să se desfacă florile și primul înflorește bordeiul. Ne-am luptat pentru bordei și - nu-i nici o metaforă aici - în oraș, printre casele noi, a supraviețuit singurul bordei urban din țară, ascuns după un cireș înflorit. E fenomenal că a fost salvat de buldozer și ținem ședințe online despre cum s-ar putea derula lucrurile mai departe. Eu îl văd integrat într-un circuit otoman, cu turnul, Tabia și fosta geamie Bairaclî, ca locuință de mahala tradițională din fostul ciftilic turcesc Smârda. Poate alții au cetăți sau conace, dar cine mai are bordei?!
La cină, exersez geometria pe pizza de casă. Nu avem pizza πr2.
"Nu pot să mănânc pizza asta pătrată. Nu e bună!", îmi reproșează copilul mic.
E la fel de bună că aialaltă. Exact același blat, topping identic, doar că nu le-am mai copt în multe tăvișoare rotunde, ci în tava aragazului.
Pe pizza pătrată nu stă bine ketchupul! Dacă ar fi avut marginea rotundă, ar fi stat mai bine! postulează copilul lema pizzei pătrate.
O oră mai târziu, manevrez principiile geometriei și tai diagonale în nesuferitele de pătrate. Copilul matematician este înfometat, caută prin frigider, se declară nemulțumit de ofertă și tot pe mine, biet ucenic în ale geometriei, mă întreabă ce ar putea să mănânce.
Pizza! Îți reamintesc că am făcut două tăvi mari.
Nu! E pătrată!
Ia uită-te mai bine, nu este deloc pătrată, feliile sunt triunghiulare, unele isoscele, altele echilaterale, m-am străduit să nu fac pizza oarecare.
Aaa, așa mai merge. E bună pizza asta triunghiulară, chiar foarte bună, spune el mușcând cu pofta dintr-o felie."
Cine a zis că băieții sunt mai greu de crescut? Îți trebuie doar un pic de diplomație și ceva geometrie.
Film
Svinalängorna / Beyond / Dincolo
O bijuterie de film despre trauma pe care o poartă din copilărie cei crescuți într-o familie cu un părinte alcoolic. Leena se reîntoarce spre propria-i copilărie marcată de neglijare și abuz și încearcă să se vindece, să lipească în tablou niște raze palide de iubire și fericire. Fata care o joacă pe young Leena este genială.
E un film dur, care nu îți oferă lejeritatea de a urî vreun personaj.
Derry Girls
Probabil comedia este cel mai greu gen. Ma mulțumesc și cu cele care mă fac să zâmbesc, căci rar dau de una la care să râd de-a binelea.
"Derry Girls" este din prima categorie.
Te întoarce la sfârșitul conflictului din Irlanda de Nord, adică prin anii '90 și, dacă terminaseti antrenamentul la oliță pe vremea aia, veți recunoaște imediat muzica. Da, da, popul acela antipatic de urla peste tot devine acum de-a dreptul nostalgic. Fiecare episod începe și se termina cu o piesa pop a acelor vremuri.
"Derry Girls" are în centru o ceată de fete - și un băiat, dar practic e și el tot o Derry girl - și abordează cu umor problemele universale ale adolescenților. Umorul devine ireverențios, mușcator sau de-a dreptul negru când este vorba despre adulți, politică, sex sau religie, așadar nu-i un film pentru persoanele cu sensibilități mai accentuate. Ceilalti se vor amuza copios, zău de nu am avut impresia că scenaristei i-au sărit și ultima doagă când a scris "Derry Girls".
Aliyah Dada
Admirabil documentat, despre evreii din România, cum au plecat, despre sionism, pogromul din Iași și un pic chiar și despre lagărul din Călărași. Plus o mulțime de lucruri noi pentru mine. Filmul e decupat în stil dadaist, de unde și numele, asta că tot dau în ultimul timp peste dadaiști.
Merg fără oprire pe strada Gurko. Trotuarele sunt încinse, dar mă simt într-un tablou, sunt o pisică printre zecile de pisici ale orașului. Străbat în pas elastic străzile amețitoare, o încâlceală tipic balcanică, cred că mi-ar lua o lună să le parcurg pe toate. Aici nu există linii drepte și asta este atât de frumos! Străzi în pantă, străzi în scări, străzi pentru un singur om, străzi care par să se oprească pe acoperișurile cu olane. Case vechi puse cumva una peste alta, uși și ferestre frumoase, pisici și pisicuțe peste tot, dughene ale unor artiști care lucrează sub ochii turiștilor.
Tot orașul este o cascadă arhitecturală care pare să se prăbușească în Yantra. Îi aud inima cum bate. O aud pe interior, de parcă ar fi a mea. Mâncăm lutenitsa, parlenka și tarator prin cafenele și restaurante mici.
La un candy-shop am găsit ciocolată de Gabrovo. Pestil îi zic bulgarii, pistil se numea la noi, unde cred că rețeta și îndemnânarea necesară s-au pierdut. Gabrovo este cunoscut pentru dulcele acesta făcut din prune. Variante cu nume asemănătoare există și în alte țări - la turci e tot pestil, la ruși e pastila, iar varianta armeană se numește pastel - fiind o tehnică străveche de conservare a fructelor prin uscare. Astfel se asigura aportul de dulce peste iarnă, într-o vreme când zahărul era rar și scump. Pestilul făcut cum trebuie nu conține zahăr și se poate păstra ani întregi fără să se strice.
În poveștile familiei am dibuit ceva asemănător care se prepara toamna târziu din mai multe fructe rămase prin curte - struguri, gutui și dovleac - dar rețeta nu mai are cine să și-o amintească
La sfârșitul verii a plecat ultima dintre femeile care m-au crescut. Toți îi spuneam Dida, înseamnă soră mai mare. În ultimii ani, ea concentra toată familia care s-a stins, tot satul. Cu ea s-a dus o întreagă lume. Am trecut apoi prin sat și mi s-a părut necunoscut, atât de străin încât m-aș fi putut rătăci printre case.
Carte
În locul lui "Iocan", pe care puteam să o aștept mult și bine, a apărut "Kiwi". Parcă îmi plăcea mai mult Iocan, dar și cu Kiwi a fost bine. O are pe Ana Irina Lupu. care-mi place maxim, și surpriza foarte plăcută a fost proza lui Gabriel Florin Macsim, "Vezi mâinile mele", o distopie care cercetează hotarul dintre credință și fanatism.
Film
"Sex education" este chiar educație sexuală. Amuzant, înduioșător și teribil de prost tradus. Scenele de sex sunt intenționat cam grotești, plasate mai ales la începutul fiecărui episod. Apoi intrăm în problemele adevărate: mistificarea și legendele care circulă despre un aspect sau altul al vieții sexuale, iubirea, sentimentele, presiunea societății / grupului, influența pornografiei, patriarhat și feminism, BTS, sarcini nedorite etc. I l-am recomandat adolescentei mele, pentru că și eu aș fi vrut să am acces la un astfel de serial când aveam vârsta ei.
Știți compunerile alea de la clasele primare, gen Toamna, în care trebuie să folosești niște expresii frumoase prestabilite și iese ceva de genul:
Toamna cu mantia ei arămie a sosit cu alai de frunze colorate și bla-bla?
Iată ce i-a ieșit școlărelui meu, având date expresiile "frumoase" prestabilite: nouri argintii și covor de frunze:
"Se plimbă toamna prin nouri argintii. Soarele se face mai mic în fiecare zi. Este timp. Toamna așterne covoare mari, galbene, roșii și maro. În frig, afară, eu îmi întreb câinele:
Ție îți place toamna?
El latră de două ori la mine. Apoi îmi amintesc că câinii nu vorbesc."
Titlu: Toamna câinelui
Carte
Stații, Ramona Gabăr
Proză scurtă cu și despre femei. Am găsit întâi"Victoria Station" pe net. Cuvintele, ca bisturiul. A curs sânge, dar au cusut frumos la loc și s-a vindecat. Impresia s-a menținut după ce am cumpărat cartea și am citit restul povestirilor.
Film
When Pigs Have Wings
Un film amuzant, să râdem spre sfârșit de an pentru că destul ne-am înfricoșat și ne-am indignat. Și interesant, vine din altă cultură. Totul se brodează în jurul unui porc nevinovat, intrat pe neașteptate in Palestina.
Am un instrument cu care măsor fiecare an. Că îl consider bun sau rău, poate am uitat ce se întâmpla și ce mă afecta prin ianuarie, poate m-am mai lăsat dusă de val - un cuvânt pe care nu-l mai suport - mă uit în folderele cu fotografii. Camera foto pare să funcționeze ca un instrument de măsură cu mare sensibilitate, a zăcut mai tot anul, plină de praf, pe un raft, iar prin folderul 2021 pare că au trecut toate vânturile și valurile.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)