E februarie 2022, sunt în bucătăria luminoasă a lumii mele de la etajul nouă, un curry bolborosește încet pe aragaz. Mi-am început ziua cu o plimbare de vreo trei ore, fără mască, oricum nu era nimeni pe străzi, și am reușit performanța nebănuită de a nu verifica obsesiv telefonul. Era prea frig să îmi dau jos mănușile.
În 2021, a fost JOMO în timpul orelor online, când de multe ori îmi puneam telefonul pe liniște și îi opream conexiunea la Internet. Era important ca studenții mei să știe că zâmbeam spre ei pe cameră, și nu spre cea mai recentă notificare. Când într-un final am ajuns să ne vedem față în față, transferul de energie a început, în sfârșit, să vină și de la ei spre mine, și mi-a dat mai mult entuziasm și chef de predat ca oricând.
Tot JOMO au fost și multele plimbări prin parc, prin oraș, pe malul Someșului, singură sau cu însoțitori. Locuri prin care am mai fost de zeci de ori s-au arătat de fiecare dată diferite, pentru că eu sunt diferită de fiecare dată. Una e să ieși la plimbare furioasă, ca mai apoi să te liniștești mergând, și alta e plimbarea contemplativă, când îți propui și aproape reușești o imersiune perfectă în sunete, lumină, mirosuri și culori.
Timpul liber limitat, paranoia proprie și restricțiile impuse mi-au permis puține escapade în anul ce a trecut, de două ori la București, în primăvară și în toamnă, Constanța pentru soare și plajă, și câteva zile la Valencia, într-un august toropitor. La București fug oricând am nevoie de o ieșire ușor de planificat, în care să mă concentrez exclusiv pe pofta de cultură. Teatru, concerte la Ateneu, mulți kilometri pe jos, artă modernă și contemporană am consumat cu foame, ca și cum ar fi prima dată, ca și cum ar fi ultima dată.
La Constanța, în miezul zilei, sub un soare nemilos, urcam scările abrupte spre faleză cu o prețioasă încărcătură în brațe; eram pe la jumătate, încărcătura plângea și se zbătea, inima stătea să îmi explodeze în piept, iar genunchii mei abia mai suportau efortul. La un moment dat însă, plânsul a încetat, iar puiul de om pe care îl duceam în brațe s-a lipit de mine, într-o timidă apropiere. Am înțeles atunci că asta este iubirea, și cea mai mare fericire va fi să îl pot duce în brațe atât cât va fi nevoie.
La Valencia am uitat să respir pentru câteva secunde când, ieșind din stația de metrou ce m-a adus de la aeroport fix în centru, am privit de jos clădirile albe, egale, trotuarele cu marmură și piața superbă ce se deschidea în fața mea. Am bătut orașul la pas, am mers pe faleză și pe plajă dintr-un capăt în altul, am înaintat în mare pe pontonul înfipt în valuri, ca un ac subțire și ascuțit. Escapadele sunt întotdeauna JOMO.
Momentele grele sunt de obicei FOMO. Butonatul compulsiv îmi dă senzația că sunt acolo, că orice veste ajunge instant, că dacă o primesc la timp, am control. Nu am control, dar uit asta foarte repede și încerc mereu.
În 2021, ochii pe care îi văd mai mereu veseli s-au umplut de lacrimi, când moartea a lovit prea aproape. Și atunci am putut să dau doar o îmbrățișare și cuvinte ce până și mie îmi sunau a gol și a clișeu. Din nou am înțeles că nu am putere să alin suferința altora, în orice caz nu mai mult decât o pot domoli pe a mea, și uite cum (nu) mă descurc.
În 2021, la ora 6 și câteva minute a unei zile ce putea fi oarecare, a venit telefonul care știam ce veste va aduce, pentru că nu sună niciodată noaptea, nu-i așa? Ca orice veste așteptată, a lovit ușor pe moment, însă conștientizarea integrală parcă nu mai trece, parcă nu se mai termină. Și parcă refuz să cred și să accept. Când rămâi doar cu unul, acela trebuie să primească toată iubirea ta.
Cititul m-a dus de la FOMO la JOMO, în multe seri ce s-au transformat în noapte alături de vechiul Kindle, care a împlinit nouă anișori în 2021, și nu pare să se ducă prea curând. Franzen, Murakami, Mihail Sebastian, dar și whodunnits mai mult sau mai puțin frivole m-au transportat în lumi paralele, și nimic nu se compară cu melancolia dulce care te cuprinde la finalul unui roman bun.
În 2021 m-am întors cel mai mult spre mine, ca o caracatiță ce își strânge tentaculele după ce a atins ceva scârbos. Peretele înălțat spre lumea din exterior are portițe multe, dar trebuie să îți deschid eu ca să poți intra.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)