E dimineață. Soarele nu uită nici azi de existența oamenilor simpli, a oamenilor care își trăiesc viața după vechile obiceiuri. Acei oameni simpli care uită și țin minte doar ce trebuie.
- Ce-mi dai, fă?!
- Vezi tu. Țin-te de ele să nu pice că abia așteaptă pocitu ăsta de câine. Ieri m-a lăsat fără niciun ou. Păcatele lui de jigodie! Na, ici, na! Ce ai, turbași?
- O fi prins glas de la ouă, fă Leană.
- Ce-o să prindă el ududoiu, să vezi! Hooo! Tăcea-ar-ai pe apa mătcii la vale. Na ici! Mânca-te-ar la poarta raiului păcătoșii. Veni ieri fi-miu pe la mine, fă, și îmi aduse de la vale, de la oraș, mai multe halea. Eu ce să fac cu atâtea... Mi-ajunge, fă, ce am; că n-oi trăi s-apuc să mânânc din ăsta la poarta raiului. Marș! Du-te la cotețe că sunt goale.
Ce să uit și ce să mai țin minte, Răzvan? Aici, la gardul nostru trec multe dintr-o parte într-alta până când totul se aplatizează, ca într-o pictură la care privești prea mult timp într-un punct fix - devine monocrom întreg tabloul.
Țin minte doar oameni, atitudinea acestora și... indiferența, răutatea, lașitatea, ipocrizia... și multe altele.
- Alo! Bună ziua.
- Bună ziua. Serviciul de ambulanță Gorj.
În receptor auzeam sunete de taste, de foi care trec dintr-o mână într-alta, apoi îmi imaginam "birourile" comuniste, cu mirosul specific perioadei de glorie a țării noastre. Perioada aia unde gardul era bine înălțat la cer și nicio pasăre nu mai putea trece, doar cârtițele mai legau tuneluri fără a putea vedea vreun diafan strop de lumină.
- Sunt Florin Liță, v-a sunat tatăl meu acum patru ore pentru un test Covid.
- Da. Unde?
- Satul Urda de Jos.
Sunetele de taste se amplificau, iar vocile de pe fundal deveneau parcă mai agitate în "birourile" de aur ale țării noastre, unde și după 32 de ani mai avem pereții trasați cu o linie maroniu închisă. Câte garduri?! Câte tabele? Câte căprării pentru... pentru oameni.
- Da, da, s-a făcut o solicitare.
- Știu. Când ajunge ambulanța?
Vocile parcă mai abitir prindeau viață! Îmi imaginam cum hârtiile sunt aruncate în aer, cum toate doamnele sunt acum pe birouri, cu permanentul păr care rezistă, cu ciorapii Lycra, cu degetele de la mâini pline de inele din aur turcesc, cu cercei cu toartă și blănița de vulpe. Doamne! Tot dansul lor era demn de un moment de music hall învăluit în mirosul nesului abia frecat cu zahăr.
- Da, haideți că vă fac legătura la Ambulanțier.
Aștept în telefon. Dansul continua. Hârtiile sunt în aer, tocurile îngăuresc și calcă în picioare tot. Grotești zâmbete, grimase și... un carnaval, un bâlci demn de opera artistului plastic Piuliță.
- Alo!
- Bună ziua! V-am sunat în legătură cu o testare.
- Da. Unde?
- Satul Urda de Jos.
- Da, da. Azi am fost sunați.
- Și când veniți? Au trecut patru ore de când v-am solicitat.
- Aaaa, păi pentru solicitarea de test venim în 2-3, chiar 4 zile.
- Cum? Atât de mult timp pentru un băț și o....
- Ce să facem, domnule? Suntem puțini și toată lumea vrea testare. Dacă solicitați internare veneam imediat.
- Bine, și până când ajungeți dumneavoastră, ce pastile să le dau părinților?
- Păi cum se simt?
- Rău, doamnă.
- Să ia paracetamol, două-trei pe zi și vitamine. Să bea ceaiuri cu zeamă de lămâie.
- Bine. Doar atât?
- Da, și Dumnezeu să le dea multă sănătate!
Acum, în toată această cavalcadă de telefoane, urmează să sun la medicul de familie al părinților și să-i transmit faptul că pacienții dumneaei sunt suspecți de Covid.
- Alo! Bună ziua. Doamna doctor...?
- Da. Bună ziua.
- Vă sun în legătură cu părinții mei care sunt pacienții dvs.
- Da, cine sunt?
Spun cine sunt și....
- Așa și? Eu acum sunt în concediu. Vă rog să nu mă mai deranjați.
Telefonul îmi este închis drept în nas. Deja simt cu o voi călca pe cap pe această distinsă doamnă a medicinei care a avut-o colegă pe tovarășa Elena. Ambele premiate în toate comițiile și comitetele intelectuale ale acelei țării de mult apuse.
- Alo!
- Da. V-am spus să că sunt în concediu. E sâmbătă. Să vină la cabinet.
- Doamnă, dar sunt șanse să fie infectați cu Covid.
- Atunci sunați la ambulanță...
- Am sunat. Vin în două-trei zile.
-... să-mi trimită DSP-ul rezultatul. Eu ce vreți să fac?
- Cum ce trebuie să faceți? Vă auziți? În caz că este covid ce medicamente trebuie administrate?
- Să ia paracetamol două-trei pe zi, să bea ceai cu zeamă de lămâie... Dumnezeu să le dea sănătate.
M-am oprit. În imaginația mea vedeam garduri care se înalță iarăși până la cer. Atât de sus, până când nici o pasăre nu va mai putea zbura... După un alt șir de telefoane și de presiune pusă pe cei de la ambulanță, reușesc. Ambulanța vine a doua zi, seara la ora 23:00. Părinții urcă în ambulanță. Eu stau de vorbă cu șoferul care se află în mașină. Un alt gard între mine și el.
- De cât timp sunt așa?
- De acum trei zile.
- Păi și de ce ați așteptat atât?
- Păi de ce nu ați venit mai repede? Ieri de dimineață v-am sunat..
- Avem multe cereri de testare, copile. Nu facem față. Acum venim de la Novaci.
- De la Novaci? Păi... aici suntem la 30 de kilometrii de Craiova... De ce?
- Nu sunt mașini. Nu e personal.
Șoferul se uită la colega sa apoi îmi spune:
- Doar tatăl are covid. Doriți să îl internați?
- Nu. Au acasă pulsoximetru, mâine le iau pastile...
- Chiar dacă se înrăutățește starea de sănătate să nu îi duci la Tg. Cărbunești, scot aia de acolo câte 10-15 pe zi. E vai de mama lor ce e acolo.
La o așa veste într-o asemenea situație, scuzați-mi tactul, eleganța și diplomația, gardul parcă străpungea cerul. Îmi dau seama cum în acești ani s-a apăsat pe butonul roșu - frica. Frica de celălalt, frica de... frica de... frica de... frica de tine însuți. Garduri peste garduri aruncate de-a valma. Trăim în țara unde "Dumnezeu să le / ne dea sănătate" este medicamentul universal, paliativul care mai îndulcește, cred, situația în care sistemului medical se tot scaldă.
La gard lumea îți vede de treburile simple.
- Ce batic frumos, fă! O să-l port când o să fac suta, peste 4 ani. Să nu uit să le spun să mi-l pună la moarte. P'ăsta atunci îl port, când m-o pune în tron. Să stau frumos acolo. Bogdapropste, Zoto!
- Da, fă, da' tu îl porți p-ici; și eu pe partea ailaltă când ne-om vedea la poarta raiului... Na, ici, na! Hai, că ete, zori soarele bine și n-apucai să dau la astea prin bătătură. Mânca-te-ar păcătoșii la poarta raiului cum mi-ai mâncat tu mie ouăle!
- Bogdaproste, Leano. Hai că să stăm mai târziu pe bancă, la poartă.
*