Am învățat să scriu cu stânga, cu mouse-ul, folosind tastatura de ecran; așa am scris în 2021 zeci de poezii și povestiri, literă cu literă, pe care le-am publicat în peste 7 antologii. Am reînceput să lucrez ornamente handmade, pe lângă lecțiile cu fiu-miu, jocurile de scrabble cu prietenii, petrecerile, etc. Mi-am dat seama că mi-era frică de agonia în care puteam ateriza din cauza situației. Nu, deși pe Soare nu l-am mai zărit decât de pe fereastra apartamentului situat la etajul al doilea. Canapeaua mi-a devenit pat, masă, colțișor de nebunii, totul. Pot scrie cartea "Eu și canapeaua mea", dar nu. Mi-a dat posibilitatea să cuget mult, să creez și mai mult, fiindu-mi mare, cer, soare, lună, munte, flori, orice îmi trecea prin minte... Canapeaua mi-era părtașă; era udată de lacrimi, multe lacrimi, dar și zguduită de râsete, și mai multe râsete, toamnă - vară. Cele 6 pisici tronau pe ea, mă giugiuleau, mă oblojeau la inimioară, mai ales Tomi.
Pe canapea îmi primeam musafirii.
Dacă stai să te gândești, la ce ți-ar mai trebui palat?!
Mi-am părăsit definitiv canapeaua. În decembrie, luna cadourilor, luna mea favorită, s-a milostivit Dumnezeu și cum, necum, am ajuns să ne mutăm la parter. Ca pe o veritabilă regină m-au purtat pe brațe bărbații familiei mele în jos, pe scări spre noua mea viață. Acum văd mai bine soarele, pomii, oamenii care vin și pleacă... Vocile... aud mai bine, mai de aproape, chicotelile, simt mirosul de motorină arsă... da, da, e funny. Loc de slalom prin apartament, nici nu mai zic. Mi-am luat și pisicile. O nouă viață s-a deschis înainte-mi.
Fiecare decembrie este unic; nu m-am lăsat mai prejos nici anul acesta. Pe lângă cele legale pe care le serbăm în decembrie și cele creștinești, decembrie al meu este special: pe 14 ziua fiicei celei mai bune prietene, pe 22 ziua nașei fiului meu, pe 27 Sf. Ștefan, onomastica fiului meu, pe 28 ziua soțului meu și pe 31, guess what?! Am împlinit 43. În decembrie, oricare decembrie, pare că nimic nu-mi stă împotriva realizării planurilor, nici măcar o roată.
O Tannenbaum, O Christmas tree, pentru mine nu există decembrie fără brad. Îți spun sincer, când mama era repartizată la Herculane la baraj, prin '86, era sărăcie dar aveam brad. Mama mi l-a împodobit cu fiole și cutii de insulină; regret și azi că n-am imortalizat amintirea, decât cu aparatul sufletului meu; la revoluție, în '89, mama mi-a adus un brad în ghiveci pe care l-am împodobit cu ciocolate în formă de sticluțe de șampanie. M-am dat peste cap și anul acesta, pentru că de 11 ani, de când am născut, n-am avut brad identic. Am vrut să cuprind toate ipostazele iernii într-un singur brad. Așa că mi-am rugat prietena care-mi ilustrează cărțile de copii, să-mi facă felicitări și globuri de lemn cu vopsele acrilice: iarna pe uliță, iarna îndrăgostiților, a caselor cu ferestre gravate cu flori de gheață, a oamenilor de zăpadă, a zânuțelor, a lui Moș Crăciun cu renii, a îngerilor, a ceaiurilor fierbinți în doi, a pisicilor zgribulite și câte și mai câte... Bradul îmi redă speranța. Aici ne adunăm ca la șezătoare, cu mic, cu mare să depănăm povești de peste an. Și da, pisicile mele nu se ating de brad, dacă se întreabă cineva, cel mult reorientează puțin beteala. Mă identific cu felina, parcă și eu aterizez în picioare, parcă și eu am primit 9 vieți, bine, nu știu câte oi fi folosit din ele, dar... Și cadoul preferat? Ei, știe moșul să mă cadorisească cu cele mai frumoase încălțări. Speranța moare ultima.
*