În noaptea ce a urmat zilei în care am primit invitația de a scrie ceva despre anul 2021, am adormit greu și am dormit prost. Am visat mult, complicat. Într-unul dintre coșmaruri începeam să pășesc pe un pod care, deși păruse rezistent înainte de a-mi începe aventura, se destabiliza pe măsură ce înaintam. Bucăți din el zburau în toate părțile și frânghiile laterale abia îi puteau amâna dezintegrarea. Sub picioarele mele vedeam oceanul, pregătit să mă înghită. Când ultima bucată de lemn mi-a fugit de sub picioare și am știut că o să cad în apă, m-am trezit speriată. Deși iubesc oceanul, mi-e frică de apă pentru că nu știu să înot. Și din primul moment de luciditate am înțeles că anul care tocmai a trecut a fost un păcălici și că tocmai despre asta voi scrie. Așa am cernut amintirile legate de anul 2021, în cheia duplicitară a celor douăsprezece luni care au promis mult, au și oferit mult uneori, dar mi-au lăsat tot timpul impresia că sunt altceva, că se vor mai bune și mai generoase decât au fost în realitate.
În ianuarie mi-am comandat o pereche superbă de pantofi, numai buni de dus la teatru și la filarmonică. După ce i-am primit, i-am așezat pe măsuța din sufragerie, i-am pozat ca pe un obiect prețios și le-am trimis poza mamei mele și prietenelor mele. Și ele m-au sfătuit să îi port cu rochia aia sau cu fusta aia sau cu pantalonii ăia. A trecut mai bine un an de atunci și încă nu i-am purtat. Spectacolele mult așteptate au reînceput abia în ultima parte a anului și până atunci uitasem cu totul de noii pantofi.
În ianuarie am participat la prima conferință online, organizată de Modern Language Association. Trimisesem propunerea în martie 2020, avea un titlul lung care începea cu cuvântul "post-pandemic", așa că mi-am început prezentarea bâiguind o scuză: am crezut, am sperat, n-a fost așa.
Luna februarie a promis că va fi un pătrat perfect, cel puțin în calendar. Patru săptămâni întregi, cu prima zi căzând într-o luni și cu ultima zi într-o vineri. Și cu toate astea, într-una din plimbările mele zilnice, am văzut cele mai frumoase flori roșii, care-și părăsiseră casa și se întinseseră pe jos, desigur la o distanță decentă unele de altele, sub copacul care le dăduse viață și le găzduise o vreme. Nici nu m-am obosit să aflu cum le numeau oamenii, nu cred că voiau să fie strigate pe nume. Începeam să aud tot mai des expresia "the new normal", despre care nu știam prea bine ce înseamnă, dar poate că florile care cădeau înainte de a se ofili făceau parte din această normalitate nouă.
În martie s-au întâmplat o serie de lucruri ciudate, care nu au nicio explicație logică. Desigur, asta nu înseamnă nici că au vreun înțeles ascuns. O pasăre albastră, cum nu mai văzusem până atunci s-a așezat pe oglinda retrovizoare a mașinii mele, la fel de albastră, s-a uitat o vreme la mine, mi-a bătut cu ciocul în geam de câteva ori, apoi a dat din aripi. Nu i-am deschis geamul, deși am știut că vrea să intre, așa că ea a zburat mai departe. Într-o altă zi am găsit un trifoi cu patru foi uriaș, cât jumătate din palma mea, dar l-am ascuns atât de bine într-o carte, încât nu-l mai găsesc. Tot în martie am pătruns în casele lui Irvin Yalom și Kazuo Ishiguro. Ce-i drept, nu a fost o invitație personală și vizitele au fost virtuale, dar i-am privit pe cei doi vorbindu-mi din fața propriilor biblioteci despre cele mai recente cărți scrise, A Matter of Death and Life (Yalom) și Klara and the Sun (Ishiguro).
În aprilie am aflat că există un nou salut care te ajută să-i identifici mai ușor pe-ai tăi. Când cineva se apropie de tine, e de ajuns să strigi "I am vaccinated" și, dacă ți se răspunde la fel, te poți apropia de persoana respectivă, ca pe vremuri, iar ea nu se va mai feri de tine și nu va mai trece pe partea cealaltă a străzii. Am aflat de chestia asta într-o excursie printr-o pădure de sequoia, unde, deși erau mai mulți copaci decât oameni, cineva mi-a aruncat de la distanță și plin de veselie noul salut și, brusc, m-am liniștit. O vreme chiar m-am aflat în categoria privilegiată a celor care nu mai trebuiau să poarte mască. Dar lucrurile s-au schimbat și a devenit de prost gust, chiar indecent să folosim noul salut și apoi ni s-a interzis de-a dreptul să facem acest lucru, deși între noi, cei din fosta categorie privilegiată, ne mai salutăm uneori așa, pentru că am învățat să ne recunoaștem.
În mai am stat și m-am uitat minute în șir la o floare de rodie care se transforma în fruct, dar care nu era, de fapt, nici floare, nici fruct. Sau era și floare și fruct, în funcție de unghiul din care o priveai. Și incertitudinea asta m-a tulburat peste măsură, mai ales pentru că aș fi zis că începusem să mă obișnuiesc cu nesiguranța. Tot în mai am fost la un concert Bon Jovi, de care m-am bucurat mult și aproape nu a contat că Bon Jovi nu a venit, de fapt, la concert, ci ne-a cântat de pe un ecran mare, la care am privit din camioneta roșie a unui prieten.
În iunie am trăit o zi perfectă. Am fost pentru prima dată în 2021 la muzeu și nu m-am supărat, deși nu am putut fotografia tabloul meu preferat de Chagall. Apoi am mâncat ceva frumos, nu mai știu ce era, dar avea flori de orhidee mov și frunze presărate pe deasupra și a fost cea mai frumoasă pictură văzută în ziua aceea. După tabloul lui Chagall, desigur. La librărie am dat peste un librar povestitor, care, văzând că am ales de pe raft The Catcher in the Rye, pentru a o dărui unui prieten, mi-a povestit cum a citit el cartea și cum nu i-a plăcut și cum s-a lansat într-o polemică cu o prietenă care recitea romanul în fiecare an. Mi-a recomandat și mie o carte - în fond asta era meseria lui - care nu va fi preferata mea.
Pe pereții și pe tavanul unei săli-depozit oarecare din San Francisco, am văzut proiectate picturile lui van Gogh, într-un joc de imagine și muzică, asta după ce au fost descompuse imagine cu imagine, recombinate, rearanjate, astfel încât ele să spună o poveste mai complexă decât spun originalele. Pe pardoseala sălii erau proiectate cerculețe de lumină, în care fiecare dintre noi puteam sta la o distanță acceptabilă față de ceilalți. Și m-am gândit atunci că, probabil, acesta va fi viitorul artei, că dacă se vrea digerată, arta trebuie să înceapă să se miște. Asta se întâmpla în iulie.
În august mi-am amintit de ce am plecat din România, cu ocazia unei vizite la Consulatul României. "Doamna de la ghișeu", ascunsă în spatele unui perete de sticlă, cu un decupaj mic la nivelul feței, mi-a lătrat instrucțiunile pe un ton ferm, la care a adăugat, pe același ton câteva formule de politețe, care sunau și ele a amenințare: "Luați loc, doamnă! Am spus să luați loc! Vă rog!" Am așteptat în tăcere în timp ce "doamna de la ghișeu" a butonat ceva la computer și mi-a mutat actele de colo colo, fără a-mi explica ce face, iar colegul ei s-a străduit tacticos să își îndese degetele plinuțe într-o pereche de mănuși albastre, mai mici cu câteva numere. Pe pervazul exterior al geamului de sticlă care mă despărțea de această bucățică de Românie, praful părea că se adunase de câteva zile bune. Sau săptămâni? Un țânțar își găsise sfârșitul pe suprafața îngustă și am început să mă întreb ce aterizase acolo prima dată, țânțarul sau praful?
În septembrie, de ziua mea, mi-am dat seama că am câțiva prieteni cărora le pasă oarecum de mine și restul lunii nu a mai contat prea mult, deși lumea începea să meargă înapoi. M-am mulțumit să declar Going Backwards a lui Depeche Mode ca fiind melodia lunii: We're going backwards / Armed with new technology / Going backwards / To a cavemen mentality.
În octombrie am fost prima oară la teatru de la începutul pandemiei, pentru că aici teatrele și, în general, sălile de spectacole au fost închise. Am văzut spectacolul Admissions, cel despre care scriam anul trecut că a fost primul anulat. Fără să am niciun motiv logic, în toate aceste luni mi-am închipuit că, în momentul în care voi sta în fața scenei pregătite pentru Admissions, pandemia va fi încheiată. Nu avea cum să fie altfel. Așa că mi-am cumpărat bilet cu câteva săptămâni înainte și am așteptat cuminte o minune, care nu s-a întâmplat. Actorii au intrat pe scenă, spectacolul s-a jucat, deși finalul pandemiei nu se întrezărea.
Despre noiembrie nu-mi amintesc nimic, a fost mereu una din cele mai puțin preferate luni ale anului. Știu doar că s-a derulat înaintea lui decembrie, când mi-am dat seama că 2021 a fost anul cu două fețe, anul care a jucat cu noi jocul imposibil al probabilităților. Nu degeaba Pantone Color Institute a ales două culori pentru anul care tocmai s-a încheiat: un gri spălăcit, pe care l-a numit ultimate gray și un galben, căruia i-a zis illuminating, justificându-și alegerea printr-o complementaritate a celor două culori, pe care eu nu o vedeam.
***
În timpul liceului aveam un carnețel albastru cu coperte cartonate, în care eu și colegul meu de bancă ne scriam mesaje în timpul orelor, ca să nu-i deranjăm pe ceilalți colegi. Da, eram atât de cuminți. Deși carnețelul era al meu, prietenul meu avea voie să deseneze în el tot ce poftea. La un moment dat, pe ultima pagină eu am scris o dată din viitor, în care unul dintre noi trebuia negreșit să-l sune pe celălalt, indiferent în ce colț al lumii ne-am fi aflat și unul și altul. Nu mai țin minte data, dar putea foarte bine să fie o zi din luna decembrie a anului 2021, posibil chiar o zi din preajma sărbătorilor. De ce nu? Hai să ne prefacem că așa a și fost, că data scrisă de mine era chiar o zi de la finalul anului illuminating ultimate gray. Cumva, intuiam atunci în liceu că se va întâmpla ceva între timp și că vom pierde legătura. Așa a și fost. O vreme îndelungată n-am mai știut nimic unul de celălalt. Însă nu ne-am sunat în decembrie 2021. Nu ne-am fi sunat nici dacă aceea ar fi fost într-adevăr data magică, cu siguranță am fi uitat amândoi sau ni s-ar fi părut prea dramatic sau prea lipsit de importanță. Iar dacă, printr-o întâmplare fericită, ne-am fi sunat, nu i-aș fi spus că tocmai terminasem de citit cartea pe care el îmi recomandase să nu o citesc, numind-o o "porcărie magistrală", și că mie mi-a plăcut. L-aș fi păcălit și i-aș fi spus că n-am terminat de citit cartea, pentru că nu aș fi vrut să îl supăr. Și pentru că aș fi preferat să îl dezamăgesc. Iar el, știind adevărul, mi-ar fi putut striga în față: "Păcăliciule!"