Anul a debutat în forță. În 31 decembrie 2020 am primit un telefon cum că s-au întâmplat niște schimbări politice la Consiliul Județean și că trebuie ca instituția să predea un anumit număr de posturi în urma unor decizii de reducere a personalului. Fapt ușor previzibil de altfel, date fiind repercusiunile economice ale anului 2020. În același timp, dat fiind că am lucrat mult în anul respectiv (sunt actriță și profesez într-o instituție de stat), am crezut că asta îmi va oferi un soi de siguranță, măcar principială; munca mea a putut fi cuantificată și demonstrată. Dar, cum spuneam, în 31 decembrie am primit un telefon cum că nu se mai poate face nimic și că începând cu ziua care avea să vină, și noul an odată cu ea, nu voi mai avea loc de muncă. Nu se știa pentru cât timp, iar eu am așteptat. Și am așteptat.
Atunci "m-a lovit" ceea ce au resimțit alții la începutul pandemiei. Puteam să fac orice și nimic în același timp. Cu un picior în speranța că situația se va remedia și că revenirea la situația de dinainte mi-ar aduce un oarecare confort psihic, și cu altul în marea asta a libertății înfricoșătoare. Încerc acum să sap după ce simțeam mai exact, dar nu găsesc nimic altceva decât senzația de nisip; lipit de piele, în ochi, în gură etc.
Iar în martie s-a întâmplat. Mama mea a murit. Nici acum, scriind asta, nu accept ideea. Știi cum e când jumătate din tine știe ceva, rațional, iar cealaltă nu acceptă acel lucru? Cam așa e... încă. Cele două jumătăți încă nu se privesc în ochi. Din acel punct încolo îmi e tare greu să radiografiez anul prin lentila a ceea ce mi s-a întâmplat sau prin ceea ce am simțit. Noroc cu fotografiile, ele sunt singurele care îmi oferă o hartă a anului 2021. Și coreeana, hobby care a reușit să traseze un fir roșu de-a lungul anului.
Încercând să descriu tot ce a venit după, revin automat la metafora asta a țiuitului în urechi, acel sunet neîntrerupt care îți inundă urechile după un concert cu muzică dată la maxim. Ironia face că la 6 luni după incident am fost diagnosticată cu tinitus în ambele urechi, iar explicațiile de ordin biologic sau medical lipseau, în ciuda nenumăratelor analize și vizite la diferiți medici. Răspuns final: "E pe bază nervoasă, domnișoară, nu am ce să vă mai fac". Am știut că a venit, în sfârșit, momentul să încep terapia, moment pe care îl amânam de câțiva ani deja. Dar, de data asta, simțeam puternic argumentul rațional pe care mi-l aduceam eu mie, iar asta mă bucura; chiar am crezut că, în sfârșit, m-am convins eu pe mine. Încă nu.
Ce mi se pare interesant este că, imediat după ce s-a întâmplat, a intrat în fiecare membru al familiei o nevoie acută de a face curățenie. Peste tot, mereu, constant. Poate că, din punct de vedere psihologic, există o explicație, iar asta nu mai e atât de interesant precum îmi pare mie. Dar în acele momente mi se părea bizar și mă fascina în același timp. Am zugrăvit toată casa, am schimbat podele în trei încăperi, am curățat curtea, am schimbat mobila în bucătărie. Apoi am mers la Lorena, la casa părinților, și am petrecut sărbătorile pascale acolo. A fost frumos, ca într-o vacanță. Am ajutat în bucătărie, ne-am plimbat mult, zilnic, am fost la biserică, am cântat rap improvizat pe stradă pe beat-uri de pe youtube la volum maxim. Exact de asta aveam nevoie, să uit. Simțeam constant nevoia să plec. Oriunde, dar să plec.
După acest episod am descoperit un alt fel de a pleca, limba coreeană. Începutul acestei povești se aseamănă teribil cu acele relații care, începute pe Tinder, se dovedesc a fi frumoase și sănătoase. La fel și eu, am văzut un sponsored ad despre acest curs și am zis "Hai!". Voiam demult să învăț o limbă asiatică; am ales coreeana dintr-un singur considerent: că are un alfabet; iar fonetic nu este foarte îndepărtată de limba noastră. Acest obicei de studiu a devenit singura constantă din viața mea.
La scurt timp după, mi-am vizitat verișoara în Franța pentru aproape o lună și, din nou, mi-a prins foarte bine să fiu plecată. Acum, privind înapoi, constat că e ceva foarte vindecător în a face pur și simplu acele activități zilnice, banale; era, de fapt, o fericire să îmi duc nepoțica la școală în fiecare zi, să alerg, să o scot de la școală, să fac cumpărături, iar spre seară să avem activități toate trei împreună. Este, cred, un fel de acceptare a ideii că lumea / timpul / viața merg mai departe, idee pe care am acceptat-o extrem de greu după ce s-a întâmplat ce s-a-ntâmplat. Știu că sună foarte clișeic, dar una dintre provocările cele mai mari a fost revenirea în realitatea imediată, crudă, mundană.
Îmi planificasem o călătorie fără un termen limită precis, dar după trei săptămâni am primit un telefon de la direcțiune: "Ești așteptată la Juridic să îți semnezi noul contract". Credeam că e un alt tip de contract, despre care vorbisem anterior cu direcțiunea ca fiind un fel de last resort până situația s-ar fi remediat într-un fel sau altul. Rog să primesc contractul pe email, iar acolo observ că este vorba despre refacerea contractului inițial, fără nicio modificare. Nu pot să afirm cu tărie că a fost vorba de bucurie, căci nu cred că eram în stare de așa ceva la momentul respectiv, dar m-a încântat vestea. Am încasat-o însă cu o ușoară doză de scepticism și precauție, date fiind circumstanțele; nu am mai avut parte de contract în momentul în care instituția a dat de greu, iar în ceea ce privește viitorul, nu știam ce avea să fie. Dar, cum spuneam, am fost încântată și mi-am continuat munca așa cum am lăsat-o cu 6 luni în urmă.
În octombrie am avut primul atac de panică. Până atunci nu știam prea bine nici ce e un atac de panică, nici cum se manifestă el. Dar fix în noaptea de Halloween, când să adorm, a venit: o stare de greață, sufocare și crispare. Noroc că mi-a rămas instinctul destul de treaz încât să cer ajutor. Am sunat-o pe Lorena, care s-a trezit și mi-a răspuns. Am stat la telefon toată noaptea, iar a doua zi am avut febră și nu m-am putut ridica din pat. Atacul acesta cred că a fost declanșat de două simptome din ziua respectivă, apărute subit și fără o aparentă cauză - o senzație dubioasă în ochiul stâng și o ureche înfundată, tot stânga. După lungi investigații medicale care au durat întreaga lună noiembrie, am ajuns la concluzia că m-am pricopsit cu acest tinitus de origine nervoasă și cu nevoia, la fel de subită, de ochelari; senzația din ochiul stâng a însemnat o slăbire bruscă a văzului, tot pe fond nervos se pare.
Ce s-a întâmplat de fapt a fost, cred, încasarea întârziată a ceea ce se întâmplase cu 7 luni în urmă. Tot cu această ocazie am început și terapia. Încă nu îmi pot da seama exact cum mă ajută, cred că lucrează la nivel subconștient și într-un ritm prea lent ca să îmi pot da seama exact ce înseamnă schimbarea asta în viața mea. Cel mai liniștitor aspect e că știu că e cineva acolo.
Și, odată cu peripețiile anului 2021 au venit și visele. Mereu am visat foarte dens și complex, dar acum pot spune că am ajuns la un alt nivel în relația cu visele mele. În 2021 am visat mai mult și mai puternic decât de obicei. În special visele cu mama; ele au avut un impact uriaș asupra mea pentru că mereu îmi aminteau ce s-a întâmplat în martie. Iar aceste remindere venite din subconștient lovesc mult mai tare decât orice reminder din viața de zi cu zi, chiar dacă în viața de zi cu zi am o grămadă de detalii din realitatea înconjurătoare care să nu mă lase să uit, pe lângă propriile gânduri. În vis simțeam că nu mă pot apăra în niciun fel; loveau tare, direct, fără timp de reacție. Când credeam că am mai progresat un milimetru în acceptarea a ceea ce s-a întâmplat în viața reală, subconștientul lovea din nou cu câte un vis care ocupa o întreagă sesiune de terapie.
În încercarea de a rezuma suma asta de stări, realizări, progrese și concluzii, pot spune că:
Da, 2021 chiar a fost cel mai urât an din viața mea.
Nu am cum să aștept de la nimeni să aibă constant în minte prin ce am trecut și că încă sunt într-o stare fragilă în care nu pot încasa lucrurile cum le-aș încasa în mod normal; ar fi și naiv să am această așteptare.
Printre cele mai bune forme de terapie, în cazul meu, sunt oamenii. Să vorbesc cu ei, să îi ascult, să îi ajut, să îi privesc (acum am în minte piesa People's Faces de la Kae Tempest: None of this was written in stone / The currents fast but the river moves slow / And I can feel things changing / Even when I'm weak and I'm breaking / I stand weeping at the train station / 'Cause I can see your faces / There is so much peace to be found in people's faces).
I-am spus terapeutei odată că nu mai știu dacă sunt foarte puternică sau foarte slabă, că uneori mă simt așa, alteori opusul; mi-a răspuns "Amândouă, ca noi toți".
Cu siguranță anul 2021 m-a maturizat într-un fel aparte. Aș vrea să cred că am devenit mai înțeleaptă sau că cel puțin diferențiez mai bine lucrurile pentru care merită să mă consum de cele banale. Se face că un procent mult mai mare decât credeam sunt banalități.
Subconștientul este mult mai puternic decât conștientul. Visele au o forță pe care nu am bănuit-o până acum.
Recomand oricui un hobby în care să te arunci cu totul. E cu adevărat terapeutic când se produce magia asta neașteptată între tine și hobby-ul ales, magie la care de multe ori doar visăm.
După anul 2021 simt că sunt pregătită pentru orice. Am avut parte de cel mai dur antrenament. Bring it on!
Această fotografie a fost făcută în ziua în care s-a întâmplat, o zi frumoasă de 8 martie.
*