Îmi fac un cont de Tinder fără poze cu mine, cu o descriere care să mă ajute să pornesc discuți construind povești. Așa pot descoperi feluri de a gândi și pot analiza creativitate. Vreau și să mă feresc de sexualizarea imaginii corpului meu și o fotografie cu orice altceva mă protejează.
Odată cu primele discuții mutate pe Instgram sau Whatsapp mă lovesc de "Ești grasă, dar ai față frumoasă, ți-aș da-o la muie". Cineva îmi reproșează că și-a pierdut vremea cu mine, că dacă știa de la început cum arăt, nu dădea în veci swipe right. Având în vedere conversațiile despre muzică, teatru și probleme sociale, mă uimește reacția lui, dar mă resemnez. Altcineva e contrariat că nu vreau să avem prima întâlnire într-o parcare subterană, că plec fără a lăsa loc de negociere și că mă simt ofensată de așteptările lui. Printr-un mesaj zice că trebuie să-l înțeleg, că are bisnissuri și nu-l pot vedea clienții sau partenerii cu mine. Cireașa de pe tortul hărțuirii e un tip care încearcă să mă convingă să facem sex întrebându-mă într-un video call cine am eu impresia ca m-ar fute, având în vedere că-s grasă, proastă, urâtă și mai am și probleme de vedere.
Deși îmi doresc atenție, afecțiune și sex, după primele dateuri reușite îmi dau seama că nu mi-aș asuma responsabilitatea de a avea o relație. Nu mă simt într-o perioadă în care să ofer necondiționat. Însă, pe măsură ce folosesc mai activ aplicația, cunosc și băieți, de care-mi doresc să mă apropii. Dar mă frustrează că nu stabilim conexiune, că nu-și asumă o afișare în public, oricât de bine ne-am înțelege în intimitate. Că faptul că ne-am cunoscut pe Tinder înseamnă automat că ar trebui să mă aștept la a fi doar friends with benefits.
După ce-mi șterg contul, rămân cu o oboseală de a mai căuta pe cineva, cu o dezamăgire și o revoltă pe care nu mă credeam în stare să le simt. Rămân cu conștientizarea deprimantă a faptului că imaginea corpului meu e cel mai mic lucru pe care simt că-l pot oferi societății, și totuși, societatea prioritizează că nu mă încadrez în normele ei de frumusețe. Cu un Excel și câteva Worduri cu materiale pentru o piesă de teatru. Rămân cu interes și documentare continuă despre poliamorie și cu un album de poze făcute în ieșirile din Apuseni cu un Polo de vârsta mea. Polo care și-a dat ultimul duh chiar în perioada în care am adus în discuțiile cu partenerul faptul că nu simt că și-ar dori o relație asumată, că nu-l văd dispus să-și asume angajament și că obosesc fiind singura care oferă suport emoțional. Deși atunci am râs malefic în sinea mea, în ciuda tuturor semnalelor că n-ar fi fost ok, rămân cu regretul incert că nu am fost suficient de empatică și nu i-am acordat mai mult timp. Rămân cu neputința de a-mi gestiona singurătatea.
Nici pe plan profesional nu mă simt mai putincioasă. Mă simt nemulțumită de Teatru și de ce-mi poate oferi în situații de criză și vreau ceva mai pragmatic. Vreau să fiu independentă financiar, iar bursa doctorală și proiectele culturale periodice nu-mi asigură asta, așa că încerc să învăț să scriu și alte lucruri. Dar mă lovesc de pretențiile spontane ale angajatorilor, de umilințele pe care și le permit cu ușurință pentru că nu știu să fac tot ce au ei în cap și de reproșurile că ei au totuși bunăvoința de a mă plăti pentru neștiința mea. Sunt conștientă că problema nu-i în totalitate la mine, dar mă simt ineficientă și demotivată constant. Simt că acumulez extenuare și la finalul unei zile de lucru nu mai am chef de nimic. Orice încercare de a citi și de a scrie pentru doctorat se transformă în furie cu care nu știu ce să fac. Parcă mintea mi s-a setat automat să vadă tot ce-i aiurea la teatru și să-l respingă, iar acum sunt responsabilă să o repar. O responsabilitate pe care nu o vreau, care mă face să mă simt vinovată și care pune iar accentul pe ineficiența mea. Ce-mi doresc sincer este să dorm continuu, să nu dau explicații, să mă retrag pe o insulă și să mă întorc când voi fi fericită, productivă și odihnită.
Sunt din ce în ce mai anxioasă în privința covidului și iau decizia de a relua psihoterapia pentru a slăbi. Îmi dau seama că am de rezolvat alte lucruri până la a avea un rezultat, că trebuie să-mi iau la analizat și la deconstruit sisteme de gândire pe care până acum le-am considerat avantajoase. Să stau într-un mod conștient în emoții, să-mi controlez neputința, tristețea, vinovăția, nevoia de a mulțumi pe toată lumea pentru a fi apreciată și să caut alternative. Să accept să cer și să primesc ajutor și să-mi asum o schimbare de atitudini care mă sperie, cu toate că am intuit-o. Contrar individualismului meu, deși psihoterapeuta îmi amintește constant că suntem împreună în procesul ăsta, mă simt furioasă că trebuie să rezolv singură lucruri pe care le-am învățat greșit de la o mulțime de oameni.
Pentru prima dată în viața de adult simt ce înseamnă să fiu bolnavă. Trec prin trei episoade de amigdalită care se manifestă cu febră de peste 38,5 zilnic, timp de două sau trei săptămâni, Dat fiind faptul că în primele două cazuri iau antibiotic, prescrise la urgențe sau de către medicul de familie, al treilea episod pare fără sfârșit. Mai mult antibiotic nu ajută. De la ORL primesc un tratament pentru două luni și faptul că am de luat zilnic câteva medicamente îmi provoacă o stare incomodă de convalescență. Din astea două luni, îmi petrec una cu familia, lună pe care mi-o doresc a fi vindecătoare. Mă aștept să primesc grijă și liniște. Având în vedere că nu ne-am mai întâlnit toți de înainte de a începe pandemia, mă aștept să ne bucurăm unii de alții, dar de fapt muncim mult, facem curățenie generală, reorganizăm lucruri pe lângă casă. Nu simt că primesc grijă, dimpotrivă, eu sunt cea de la care se așteaptă și asta mă revoltă. Fac iar febră și am frisoane de stau în pat aproape o săptămână și simptomele n-au nimic de-a face cu amigdalita. Din dorința de a fi un adult independent și de a nu mai ocupa două spații cu lucrurile mele, mă întorc la Cluj cu o parte din cărțile din bibliotecă și cu gândul că voi reveni curând să le iau și pe celelalte.
Am de recunoscut și părțile bune ale anului. Scriu pentru prima dată cronică de teatru simțindu-mă bine și cu ușurință, fără presiunea că am de scris ceva elitist, în care să-mi etalez aptitudinile intelectuale pe care un spectator de rând nu le-ar avea. Particip la workshopuri in care-mi dau seama că pot aborda mijloace de expunere cu care m-aș simți confortabil. Și, de departe, cea mai mare bucurie a anului e Bes. pisoiul pe care-l adopt, care mă binedispune zilnic, mă învață prin mușcături să-i accept limitele, prin mieunat că sunt responsabilă față de el și prin tors că iubirea e simplă.
La final de 2021 mă simt departe de a fi împlinită sau de a fi lăsat în urmă stările depresive și vinovăția că nu-s productivă. Știu că-mi doresc să mă conectez cu oameni, că vreau să particip activ la reducerea misoginiei, că am suficiente resurse interioare pe care le pot valorifica, dar mai am nevoie de timp.
*