Destul de singuratic, dar ok.
2021 este
greu. Începe greu (e iarnă, dăăh) - luni întregi de blocaj. Nu pot să scriu nimic. Nu iese nimic. Nu se leagă nimic. Nici o idee nu e bună. Ianuarie-februarie locuiesc într-un loc super fain cu o colegă mișto, dar parcă nu pot să mă bucur. Mă bucur că nu sunt în altă parte și totuși nu mă bucur de nimic. Cred că e de la blocaj. Mă trezesc pentru prima oară locuind singură (într-un fel) și mi-e greu să mă împac cu asta. Am prea mult timp liber. Pe care aparent nu știu cum să-l umplu. Nu-mi e foarte bine cu mine. Îmi e și nu-mi e. Nu-mi prea găsesc nici locul, nici liniștea.
2021 este
dureros. Vine martie direct cu un heartbreak care-mi aduce aminte de alt martie și de alt heartbreak. Potențial de cerc vicios. Nu. E întrerupt brusc. Sunt pe trecerea de pietoni de la Unirii cu o pungă de Mc în mână. Mă sună un prieten și-mi dă - în cel mai rece-scurt-bun mod posibil - vestea că un coleg de trupă s-a sinucis. E ireal. E șocant. E de neînțeles. E în atât de multe feluri de simt că o să explodez pe interior pentru că nu e posibil să simt atât de multe lucruri în același timp. Trece timpul și chestia asta devine un fel de reper ciudat - Eu unde sunt cu viața mea? Ce fac? Merită? E ok? Un fel de busolă de reality check care se activează random.
2021 este
darnic. Vine ajutor neașteptat de la mulți oameni. În aprilie mă mut într-un apartament superb. Probabil unul dintre cele mai mișto locuri în care o să locuiesc în viața asta. Devine casă pentru aproape 10 luni și e primul loc în care învăț să locuiesc singură. Safe space. Nu e poluat de nimeni și de nimic. Aer, lumină și alb. Îmi dau disertația și termin masterul. Nu reușeam să fac asta dacă nu trăgea profa Alina (Nelega) de mine. Mulțumesc! Vin proiecte neașteptate. Lucrez pentru prima oară la un podcast - Cel Mai Bun Film Prost - cu niște oameni super faini și profi. Scriu două texte noi pentru Teatrul Arte dell'Anima. Unul dintre el devine spectacol - N-am văzut nimic (cronici aici). Cine se gândea în martie că o să ajungi să scrii despre depresie, anxietate și (spoiler) sinucidere? Cumva, până acum se aliniază planetele și ajung să lucrez pe chestii care mă preocupă sau care îmi sunt prezente foarte puternic în momentul ăla în viață. Cunosc mulți oameni mișto și interesați pe bune de ce fac și de lumea din jur.
2021 este
epuizant. Până spre final de octombrie, n-am timp aproape deloc de vacanță. Vara trece lucrând. Toamna trece lucrând. Ador să lucrez. Am nevoie să lucrez. Am uneori un ritm nebun de lucru. Dar consumă și cere. Și ajung să nu mai am de unde să dau. Reușesc să fug vreo 2 zile la Râșnov prin august. Sunt pe ritm lent - oboseală, somn, recuperare cât să mai rezist puțin. Mă raportez la timp pe plan super scurt, de pe o zi pe alta. Și învăț că asta e strategia personală în momente de criză - pas cu pas.
2021 este
prea lent. Te-ai epuizat cu muncă? E ok, primești o pauză. Dar una lungăă lungăăă. Să treacă săptămâni întregi și să nu știi ce-i cu tine. Da, aveam nevoie de pauză, dar nici chiar așa. Descopăr că nu pot să duc mai mult de 2-3 zile libere, fără muncă / activitate, că încep cu întrebări din alea existențiale care mă fac să chestionez sensul meu și tind să se ducă rapid în jos, de la panică spre deznădejde acută. Învăț, de asemenea, anumite pattern-uri de comportament. Și că-mi prinde bine să fiu ocupată.
2021 este
prea plin emoțional. Explorez zona de dating apps și dating în general. E cruntă, idioată, uneori funny și alteori atât de plină de absurd că mă binedispun pentru că ajung la concluzia că nimic n-are sens. Îmi dau seama de bias-uri pe care le am și văd cât de ușor e să pui bărbații pe categorii în funcție de ce poze au. De asemenea, îmi dau seama că sunt mult mai judgemental și mai pretențioasă în zona online decât în viața reală. Mi-o cam iau anul ăsta din punct de vedere emoțional, e clar că în 2022 trebuie să învăț să mă protejez. În noiembrie cred că m-am îndrăgostit. Am o săptămână de super high pe chimicale naturale. E greu să nu vreau starea aia de spirit 24/7. Fug la Oradea unde mi se îndeplinește o dorință pe care o am de multă vreme - să zac la băi ca un pensionar cu acte în regulă. Tur de oraș. E sâmbătă după-amiază și e lumină din aia caldă galbenă-portocalie de soare. Intră prin toate vitraliile sinagogii din Oradea. Se așază fix pe fața mea. Sinagoga e goală. Se aude o muzică evreiască. Dau câteva lacrimi - de la soare, de la liniște, de la cum se simte spațiul și momentul, nici nu contează. E cald și tot ce e înăuntrul meu e recunoscător pentru momentul ăsta. Ține o secundă. Apoi, înapoi în viața reală.
2021 este
rece. Vine decembrie, cu o combinație ciudată de rutină și anxietate care durează până aproape de final. Vin sărbătorile și nu vreau să vină. Nu-mi mai plac sărbătorile pentru că niciodată nu-mi găsesc locul și nu mă simt cald și cosy cum cred eu că ar trebui să mă simt. Pe undeva în adâncul sufletului tânjesc la un Crăciun din ăla ca-n filme - cu brad, globuri, luminițe, mâncare bună, cadouri împachetate frumos și elaborat și altele. Pentru varianta reală - mâncare și luminițe - suficiente. Și cadouri. Neîmpachetate, că n-am ajuns să iau hârtie la timp și după n-am mai găsit. De fapt am găsit ceva, dar era urâtă ca dracu, așa că mai bine reciclez niște pungi din cutia cu pungi.
2021 este
blând. Pentru că am prieteni extraordinari. Calzi și blânzi și caterincă și fun. Pentru că, pe scurt, 2021 este două chestii aparent paradoxale. Pe de-o parte, e anul prietenelor și al prietenilor. Pentru că nu mă simt singură cu ei. Pentru că e fun să muncesc cu ei sau să mă văd cu ei fără să fac nimic. Pe de altă parte, e un an plin de solitudine. Pentru că învăț să locuiesc singură, să stau cu mine și să-mi placă, să vreau să am liniște și să mă bucur de liniște. Încep să-mi găsesc oleacă locul.
2021 se termină pe stradă.
Cu șampanie, căldură și prieteni.
Pentru 2022 plănuiesc un ego trip.
*