Am intrat în 2021 înconjurată de prieteni și de speranță. Cred că inconștient am pus cu toții multă presiune pe anul nou. Sau ne-a plăcut să credem că începe ceva cu totul diferit, fără legătură cu ce a fost înainte. Dar ca la cărți, când întorci pagina, acțiunea poate să ia o întorsătură cu totul neașteptată, numai că nu are cum să nu fie legată de ce a fost înainte. Și sigur, cum era de așteptat, virusul nu dispăruse peste noapte și oboseala psihică creștea.
Normalitatea la care tot așteptam să revenim a fost înlocuită treptat. Mă obișnuisem cu noua normalitate. Uităm de multe ori cât de adaptabili suntem. Mai ales când începem să ne cunoaștem bine, să știm ce ne dorim și spre ce ne îndreptăm, nu masca ne încurcă. Lipsa de organizare și de interes încurcă. Orbecăirea în necunoscut și lupta cu morile de vânt au fost fatale, din păcate, pentru unii dintre noi. Au dispărut oameni, au dispărut spații. Multora le-a dispărut speranța.
Așa că, după aproape un an de pandemie, eram din multe puncte de vedere, tot pe cont propriu. Și-a gospodărit fiecare finanțele și sănătatea cum a putut și cât a putut. Rutina, la nivel superficial să spunem, era aceeași: grijă, mască, repetiții, dezinfectant, test, spectacol. Apăruse vaccinul, dar nu ne venise rândul încă.
Neavând control asupra pandemiei, trăind într-o permanentă schimbare și necunoscut, am simțit nevoia să fac câțiva pași în spate și să o iau de la mic la mare. De la mine. Mecanismele de apărare fac foarte bine pe termen scurt, dar pot fi dăunătoare pe termen lung. Și toată planeta asta era într-un continuu mecanism de supraviețuire de aproape un an. Am încercat foarte tare să mă concentrez pe alte lucruri. Mi se făcuse dor să vorbesc despre vreme. Despre lucruri... nici nu știu cum să le spun. Mărunte. Normale. Despre aici și acum. Da, pandemia era aici și acum, frica era aici și acum, dar erau atâtea altele aici și acum pe care nu le mai vedeam.
M-am bucurat să aflu că s-a deschis primul magazin zero waste în București. Stilul acesta de viață nu-mi era necunoscut. Bunicii mei au trăit așa. Și am fost învățată de mică să refolosesc, să repar. Duceam hârtie și sticlă la reciclat cu tata. Păstrasem obiceiul de a recicla, dar goana în care am trăit în ultimii ani m-a dus foarte departe de a trăi doar cu lucrurile de care chiar am nevoie. Doream spațiu, doream aer, doream o preocupare concretă, vizibilă. Alta decât munca mea obișnuită. Așa am găsit ceva ce ținea doar de mine, care-mi făcea bine mie și nu numai. Am întors casa pe dos și am înjumătățit-o. Apoi am făcut schimbări mici, treptate, care m-au ajutat să consum mai puțin, să arunc mai puțin. A fost un proces lung și anevoios. E incredibil cât de greu te desparți de lucruri și prin câte stări poți să treci făcând asta. Însă pentru sentimentul de eliberare pe care-l ai după, merită cu vârf și îndesat.
Odată cu sentimentul ăsta de eliberare mi-a venit și rândul la vaccin. Aveam emoții. Ca de fiecare dată când intru într-un spital. Era deja primăvară. Dacă 1 ianuarie nu vine cu un suflu nou vizibil, primăvara nu prea ratează. Nimerisem fix după pauza de masă. Era puțină lume. Așteptam să se întoarcă medicii și asistenții. Se auzeau păsări, locul era luminos și militarii ne îndrumau calmi și veseli. Am intrat prima. Medicii au venit glumind, cu chef de viață și de muncă. Și mi-au amintit de imaginea pe care o aveau toți medicii, prieteni de familie, care ne treceau pragul când eram mică - cu umor fin, stăpâni pe ei, culți, calzi. Mă simțeam în siguranță. "Lipsește ceva" a zis unul dintre ei, în timp ce îmi nota numele. "Păi?" a spus cel care îmi pregătea doza, aruncând o privire complice către un al treilea, care a apăsat un buton. Mi-am făcut vaccinul ascultând Pink Floyd.
Am scos trei spectacole, care m-au consumat și m-au făcut fericită.
Am lucrat pentru prima dată cu Ada Milea, cu care îmi doream de mulți ani să mă întâlnesc. Furtuna la Bulandra. Am intrat într-o altă lume. O lume care din afară pare ușor de accesat, dar după ce deschizi ușa te simți pe altă planetă. Vezi lucruri cunoscute, cu care ai senzația că știi ce trebuie să faci, dar îți dai seama că ai două mâini stângi. Citești cuvinte pe care crezi că le știi, cânți, dar ea te convinge că, de fapt, vorbești. Cu Ada am avut senzația că am învățat să merg din nou. Crezând că știu să merg. Și poate că știam. Dar nu acolo, pe planeta ei. Am învățat o limbă nouă, pe care îmi doresc s-o exersez.
Am ajuns la al șaptelea an de colaborare și la al șaptelea spectacol cu Catinca Drăgănescu. Poate că nu întâmplător a venit această cifră la povestea Mihaelei Runceanu, care cred că m-a consumat și m-a provocat cel mai mult dintre toate colaborările noastre.
Iar proiectul Confesional, care a ieșit în variantă online în 2021 este cu siguranță cel mai personal. Am găsit curajul și liniștea de a vorbi despre ceva foarte intim și de a-i da drumul în lume. Le mulțumesc colegilor care au creat un cadru prielnic și sigur pentru asta.
În vară am ajuns la un concert în aer liber. Cu multă lume. Un concert pe care mi-l doream și care m-a întors puțin în timp, foarte aproape de viața cu care fusesem obișnuită. Interesant este că m-am bucurat de mulțime, eu nefiind neapărat un om care se simte bine în locuri aglomerate. Mergeam și înainte la concerte de tipul acesta, dar destul de rar. Și cred că niciodată nu m-am simțit atât de conectată la acest "împreună" care ascultă muzică live.
Mi-am împlinit și dorul foarte mare de Ateneu. Am fost în public la un recital de vioară și la finala de pian a Concursului Internațional George Enescu. Am plâns, am oftat, am zâmbit, mi-am descărcat sufletul și mi-am încărcat bateriile.
Am călătorit în Estonia. Călătoria a durat mai mult decât vizita în sine. Am jucat Rovegan la un festival internațional de teatru, care se amânase din 2020. Am văzut cum arată o graniță în mijlocul orașului (Narva), cum o stradă este în Estonia și strada paralelă e în Rusia. Dar cel mai spectaculos fenomen pe care l-am prins stând într-o seară pe marginea râului - dacă priveam spre dreapta vedeam luna enormă pe un cer demult înnoptat, iar în stânga noastră se vedeau ultimele raze de soare la apus, pe un cer care urma să se întunece.
În 2021 s-au împlinit 10 ani de când am terminat facultatea. Am revăzut colegi pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Online. Mulți sunt plecați din țară. Ar fi fost și mai frumos să ne vedem față în față, să fim mai mulți, dar mulțumim internetului că s-a putut și așa. A fost cu bucurie.
Fratele meu a scos primul lui album, pe care abia îl așteptam în format fizic și pe care l-am ascultat de nenumărate ori pe Spotify, până a ajuns la mine. A ajuns odată cu el, în decembrie. Pe Silvan nu-l mai văzusem de doi ani.
În rest, au fost o mulțime de zoom-uri, întâlniri și convorbiri cu prieteni din copilărie, doruri împlinite și multe gânduri nespuse, încurcături la contorul de gaz, nopți nedormite de grijă, mai puține pagini scrise față de anul precedent și, periodic, nevoia de eliberare a oamenilor din jur, în diverse contexte. Dar astea sunt, fiecare în parte, "un subiect pentru o scurtă povestire".
Ceea ce am observat, ca fond general, a fost nevoia de acest "împreună". Chiar cu certuri, opinii diferite, tăceri, frustrări. Avem nevoie să fim împreună. Și nu mă refer doar la a fi împreună fizic, ci mai ales în grijă, în gânduri, în fapte. Oboseala și vulnerabilitatea colectivă au atins niște puncte critice și riscul de îndepărtare este foarte mare. Pentru că toți avem mare nevoie să fim înțeleși, văzuți, ascultați, iar resursele noastre interioare par a fi din ce în ce mai puține. Suntem toți aici și acum. Iar pentru mine "împreună" e singura cale.
Vă doresc sănătate, putere, gândul bun și multă iubire.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 martie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)