N-am chef să vorbesc despre pandemie. Lumea a început să deraieze încă din 2020, iar practicarea echidistanței mi se pare un exercițiu util. Între timp, unii mi-au ridicat restricțiile, eu mi-am ridicat masca. Alții și-au pus-o.
Cu drona memoriei, îl văd ca pe un fluviu șerpuitor, un fel de Odeleite cu meandre alerte.
E destul să mă opresc deasupra câte unui port și să-i fac un EKG acvatic.
2021...
Pentru ianuarie mi-am ales un motto: "I plan on being as useless as the G in lasagna". Lenevesc vreo trei săptămâni, cu o plăcere aproape de punctul G, până aud: "Doamnă dragă, te-ar interesa o colaborare...?" Ok, hai să mai și muncim...
Îmi pun în mișcare rotițele, silabele și ritmurile pentru slam poetry la Țara Rutabaga. Hoinăreală în zig-zag, spectacolul Teatrului Merlin.
"Cobor pe nor, n-am nicio treabă, plutesc ușor, fără vreo grabă.
Povestea știe magie, mă-nvață să zbor."
Mă desprind de Timișoara pentru un Anti-Valentine's de weekend cu gașca, unde îmi fac selfies voit ridicole cu o cordeluță din plastic de un roz chiloțiu, pe care stau lipite două inimioare fluorescente. Comisia Imaginară de Cultură ar merita branduită - CIC, ca un fel de CTC.
"Up, on Melancholy Hill, there's a plastic tree.
Are you here with me?"
Aprilie mă abordează frontal. Premiera la Rutabaga și cheful de ziua mea. Prietenii, împreună cu scenograful spectacolului, mi-au ticluit un cadou cu care m-au lovit în plex. După o călătorie pe la meșteri păpușari, ajunge la mine o păpușă roșcată și creață, cu bocanci și un pic arogantă. Adică eu.
Nu e despre primăvară, ci despre mine.
Reconectări, revigorări, reînnoiri. Unele mă caută; de altele am nevoie. Fac o călătorie scurtă până în satul unde a locuit bună-mea. N-am fost de o groază de vreme, oare de ce? Casele s-au micit, sunt decojite, mi-e teamă că dacă le privesc cu empatie îmi mai apar niște riduri. Drumul prăfuit, crucea de lemn din capătul satului. Banatul meu, cu rădăcinile mele. Găsesc, după toți anii ăștia, câteva litere pe care le scrijelisem pe o cărămidă din zid. Oare Proust plângea în timp ce mușca din madlenă?
Sunt invitată într-o emisiune TV... după o prezentare cu ce mai fac și dreg: "Mirela, spune-ne, de fapt ce ești tu?" Răspund "Sunt un melting pot", și definiția asta pretențioasă, dar corectă, mă urmărește până acasă, unde e întreruptă de soneria agasantă a interfonului. "Bună ziua, sunt instalatorul". Îmi amintesc că anul trecut îmi intitulasem articolul Anul instalatorului necalificat și întreb, cu râsul gata să dea pe-afară: "Calificat?"
Mai.
Mai două tatuaje. Sună ca o bâlbă. Ca de obicei, sunt ultimele. Mă onorează invitația de a vorbi la British School, în programul de ghidare în carieră. Schițez un discurs, scriu și tai și șterg. După care renunț. Pun câteva poze pe un stick, le proiectez în fața adolescenților și încep de la ele. De fapt, încep de la mine. Către ei.
Iunie. Jos, în vale, e Sighișoara, ușor dezvelită de ceața roșcată a zorilor. Sus, paharele brumate pline cu vin rosé, pe marginea ciubărului în care noi suntem zeii, giganții, titanii, muthafuckerii. Am creat lumea și acum ne odihnim, cu o amărăciune extatică pe care niciun vin, oricât de premium, n-o poate anula. Vocea lui Nick Cave plutește peste oraș, peste vale, peste tot ce nu mai avem curaj să inventăm.
"Come loose your dogs upon me, and let your hair hang down
You are a little mystery to me every time you come around."
Din nou în Timișoara. A apărut Șoaptele, o carte pe care am tradus-o anul trecut. Port mască la un performance de slam poetry în aer liber. Toby, un britanic aparent fragil, dar cuceritor.
"The girl from Ipanema is an old lady now
Still glamorous though".
Sunt de acord cu el.
Vara, cu temperaturi lichefiante, îmi ciupește emoțiile ca un contrabasist care știe să facă un slap memorabil. Ajung să fiu backing vocal pe albumul trupei pe care o găzduiesc în suflet încă de când eram o liceană cu ambiții artistice. În studio, în fața microfonului, închid ochii și zâmbesc în timp ce cânt alte și alte cuvinte alto:
"Suntem singuri, numai amândoi,
Nici bogați, nici în suflet goi.
Împreună suntem mai deștepți,
Devenim tot mai înțelepți."
Mă îndrept spre toamnă, cu o lentoare pe care încerc să o exagerez. Petrec momente faine cu prieteni care îmi spun că se regăsesc în alte stări, țări, zări. Îi simt nostalgici. Nu caut rime, sunt prea multe. În septembrie, la Izolart Fest, cânt alături de Allover.
"Liebe, wir alle brauchen Liebe".
Dar e nevoie și de Selbstliebe, așa că aleg un trainer și încep să merg la gym, cu o dependență pe care îmi construiesc independența.
Noiembrie. E gata coperta albumului pentru care am înregistrat. Are eleganța unui însemn heraldic și transmite pasiunea unor acorduri de flamenco. Abra - O muză perfectă.
"Când vrei să tac, dă muzica încet."
Apare încă o carte pe care am tradus-o în 2020, Creierul înșelător. Ca până acum, lucrez la mai multe proiecte și e bine că pot alege. Uneori mă ambalez prea tare, așa că decembrie vine cu un burnout, care probabil că va face ca în ianuarie să îl aleg iar pe G din lasagna.
Pun punctul final relatării despre 2021. Deschid fereastra. Nenea care se ocupă de spațiul verde curăță copacii de rămurele. Îl salut și-l întreb de sănătate.
"Acum lăstăresc", zice în timp ce decapitează o creangă pe care stau, lipiți unul de altul, trei muguri. Îmi arată și un vas de lut cu niște floricele pe care vrea să le răsădească. "Uitați, asta se numește floarea păcii". Petale mici, de un roșu intens, care parcă ridică temperatura de afară.
Închid fereastra, gândindu-mă, ușor filosofic, la necesitatea și rolul eliminării, al suprimării. Al "lăstăritului".
Pornesc laptopul, urmăresc știrile.
Cu niște ore în urmă, Putin a atacat Ucraina.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 20 martie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)