După câteva luni de ținut băieții acasă, neîncrezători în bâlbele autorităților referitor la redeschiderea și menținerea deschisă a școlilor și a grădinițelor de stat, am luat cea mai mare și mai grea decizie a anului: i-am înscris la o grădiniță privată de lângă casă. Ca să nu se sălbăticească ei și să n-ajungem noi să dăm grămezi de bani la psihiatru și să înghițim pumni de calmante, mi-am cedat grădiniței indemnizația lunară pentru creșterea bebelușei.
Am pășit într-o nouă eră, nervii s-au mai detensionat, mușchii s-au mai relaxat, ne desfășuram viața zilnică într-un areal de maxim 1 km. Băieții mergeau boem cu trotineta sau cu bicicleta în fiecare dimineață și aveau un meniu mai sofisticat decât noi amărâții de acasă, nu tu zahăr, doar chia, guacamole, supe creme și paste de casă. Ziua Italiei, ziua pizzei, omul preistoric, brontozauri, pyjama party cu popcorn, cățărat prin copaci, cules de mușchi, broasca Țestoșescu, ariciul Maya, iepuri, rațe, tabără de cercetași în Pădurea Băneasa, excursie la munte... dai un ban, dar știi că face, vorba aia.
Cumva, în martie, printre valul 3 și valul 4, am bifat împlinirea a 35 de primăveri printr-o evadare de o zi la mare. Cu tot cu bebelușa zâmbitoare.
Otite, bronșite, muci. Din martie până la-nceput de mai. Ziua de Paște trebuia să ne prindă în Bucovina, la bunici. Dar pe motiv de febră am petrecut-o frumos și la Grădina Botanică din București. Nu mai fusesem acolo de ani buni și mi-am adus cu nostalgie aminte de anii de facultate petrecuți în vecini, în Grozăvești.
În mai am serbat alți 35 de ani la Brașov, cu tot familionul. Acolo aș merge oricând și oricum, Brașovul e ca hit-urile de la Magic FM, nu se demodează niciodată.
În iunie am stat cu dinții strânși, de teamă că vreo îmbolnăvire a copiilor ne-ar putea anula vacanța planificată pentru iulie în Grecia. Virozelor le-a fost milă de dorul nostru de vacanță, dar cât pe-aci s-o ratăm din cauza unei căzături de pe bicicletă. Ditamai cucuiul la cap, hai cu Nicolae la urgențe, dacă începe să verse, vă întoarceți și dumneavoastră înapoi la București...
Până la urmă am ajuns cu bine în Halkidiki, la căsuța noastră tradițională închiriată pe malul mării. Geamuri cu obloane albastre, plajă sălbatică doar pentru noi, mașinuța care aducea în fiecare dimineață pâine și croissante proaspete. A fost cea mai lungă vacanță pe care am petrecut-o vreodată la mare, 2 săptămâni de ospitalitate grecească, feta cu susan și miere, vinete cu rodii și dulciuri foarte dulci. Am avut impresia că lumea s-a oprit în loc și că doar visasem urât despre o pandemie.
În iulie și august i-am vizitat pe ai noștri în Bucovina și în Maramureș, băieții au fost la pescuit, s-au urcat în tractor, le-au dat fân vacilor, au luat în brațe purcei, au mâncat prune nespălate. Am făcut cu toții o vizită de o zi la Satu Mare, unde mi-am petrecut jumătate de viață, am dezgropat amintiri, locuri și mirosuri demult uitate. În drum spre București, am încheiat periplul estival cu o escală în timp la Sighișoara. Ne-am pozat cu toboșarul și ne-am plimbat prevestitor prin cimitirul de pe deal.
După câteva zile ai mei au făcut Covid și moartea s-a insinuat rapid în preajma noastră. Abia revenită dintr-o vacanță solară, m-am transformat într-un fel de bișnițar de medicamente. M-am milogit degeaba pe la farmaciști și ucrainieni, ce să faci când copiilor de 75 de ani nu le poți îndesa pe gât medicamentele ca celor de 5? Așa au ajuns ai mei să se interneze într-o după-amiază de vineri și noi să aflăm că la un spital de stat nu e nici pe departe ca la clinica privată unde ai abonament de corporație. Că în weekend nu se întâmplă mai nimic, că nici moartea n-are voie să vină când managerul spitalului se perindă pe la posturi ca să mai arunce cu cifre și procente amețitoare. Că dreapta prescrie un tratament, iar stânga administrează zile-n șir un altul. Pacienți care urlă nopți întregi după ajutor, dar nu-i aude nimeni, bătrâni care n-au mai apucat să-și ia de acasă o lingură și o cană pentru apă și n-au de unde primi, muribunzi cu perfuzie care curge în cearșaf, nu în venă, oameni care primesc din greșeală tratament cu insulină deși n-au diabet, pacienți vineți de morți ce sunt cărora li se mai ia de ochii lumii saturația și tensiunea. O goană nebună să-i scapi din spital, să-i salvezi de salvatori. Ești neputincios. Dar Doamne-Doamne a fost bun și milostiv.
După o toamnă petrecută sub semnul bolii și al precarității, luminițele de Crăciun s-au aprins ca în fiecare an. Băieții i-au scris iar scrisoare lui Moș Crăciun, iar eu am fost nevoită să găsesc o explicație rezonabilă pentru faptul că Moșul a pus niște jandarmi să-i păzească târgul de cadouri. Apoi am văzut tancuri și blindate defilând în soare la parada de 1 Decembrie. Ai mei au lăsat definitiv Bucureștiul pentru un Maramureș verde, friguros și molcom. Noi ne-am petrecut Crăciunul în Bucovina, ne-am dat cu sania, am fost la tubing, ne-am fotografiat cu ursul și cu capra.
În 2021 am mai învățat puțin că suntem mici, că doar ne iluzionăm că deținem controlul, că mai devreme sau mai târziu tot ne smerim, de voie sau de nevoie. La trecerea dintre ani am mulțumit pentru tot ce 2021 ar fi putut să-mi ia și nu mi-a luat și m-am rugat ca în 2022 să mă pot împăca cu puțin și să pot primi fiecare zi așa cum vine, ca din mâna lui Dumnezeu.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 31 martie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)