Dumnezeuuu/ Taatăl nostruuu/ Iiisus Hristooos! şi alte întîmplări din viaţa mea

Luni, 14 aprilie 2003

Nu ştiu în ce măsură merit asta, dar pot spune că am ajuns să mă bucur de prietenia istoricului Alexandru Zub. Cine vrea o imagine concretă a ceea ce înseamnă biblioteca din Numele trandafirului sau Paradisul lui Borges, tre' să vadă cum arată biblioteca lui Al. Zub de la institutul Xenopol. Sînt adunate acolo cărţi din toate domeniile, de citit pentru cîteva zeci de reîncarnări. Ce mă sperie este că Al. Zub îmi dă senzaţia că le-a citit pe toate, dacă nu cumva şi ceva pe deasupra. Mă mai sperie asiduitatea cu care fişează tot ce citeşte, convingerea lui că fişele vor fi de folos cuiva. Aş vrea să-l văd pe îndrăzneţul care s-ar apuca să parcurgă nu cărţile, ci fişele cărţilor citite de Al. Zub. De fiecare dată cînd mă duc la el, stau pe un scaun amplasat la un colţ de masă (singurul loc liber din încăpere) şi trebuie să mă aplec un pic spre stînga încît să-i văd chipul, dincolo de teancul de volume îngrămădite în faţă. Îmi dă o cană cu cafea pe care o ţin în mînă (n-ai unde pe masă) şi mai mult îl ascult. Pe Al. Zub îl interesează şi ştie mai tot ce ţine de viaţa cărţilor. Studiul istoriei nu-l împiedică să-ţi vorbească despre recentul debut literar al lui cutare tînăr scriitor.

Azi l-am găsit cocoţat la doi metri jumate, pe o scară. Căuta ceva. A coborît sprinten, a sărit peste două grămezi de cărţi şi mi-a întins mîna. Dacă l-aş fi văzut pentru prima dată, m-aş fi aşteptat să se prezinte: "Zub. Alexandru Zub". Are o tunsoare impecabilă, tinerească, şi un costum la fel de impecabil. Am încercat de mai multe ori mi-l imaginez în cîmpia Dunării, îmbrăcat în zdrenţe, prăşind porumbul, cu cîinii securităţii la spate. Imaginea o am din cartea lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor: Al. Zub risca să fie muşcat de cîini securităţii, rămînînd în urmă, numai pentru a prăşi porumbul aşa cum trebuie. Chiar şi în închisorile comuniste îşi lua treaba în serios. Dar el nu vorbeşte despre ce-a păţit acolo. Cel puţin, nu mie.


Marţi, 15 aprilie 2003

Aseară fumam lîngă magazinul Billa. Prin faţa mea, trei aurolaci se trăgeau cu cărucioarele de la supermarket, transformate în trotinete. Unul - după ce mi-a cerut "măcar" o mie de lei - a plecat voios, cu un picior pe cărucior, cu celălalt, făcîndu-şi vînt. Cînta într-un amestec de ritm gospel şi hip-hop: Dumnezeuuu/ Taatăl nostruuu/ Iisus Hristooos!. Partea cu "Iisus Hristooos!" cădea ca un refren, un soi de "Check it up!". Probabil că peste zi, în timpul "serviciului", îşi cînta versurile pe altă melodie. Acum, se distra. Îşi permitea să improvizeze. Mă enervează că faze de genul ăsta par invenţii livreşti de-ale mele. Niciodată n-am reuşit să inventez faze mai faine ca cele pe care le-am văzut... Poftim, chiar acum cîteva secunde a intrat Teodorovici ca să-mi ia ziarele (tot timpul mi le ameţeşte, apoi spune că eu îs dezordonat!) şi i-am povestit şi lui chestia cu aurolacii. "Mă, tu ai făcut o obsesie cu aurolacii!", zice. N-am nici o obsesie. Mi se întîmplă. OK, sînt interesat de comportamentul lor. Îmi place să trag cu urechea la discuţiile lor. M-am întrebat şi eu de ce. Probabil petru că ei reprezintă omul apropiat de "starea pură", nepervertit de convenţiile sociale. Îi doare-n paişpe de ceea ce crede Lăzărescu, de literatură, de înjurăturile celor din preajmă.

Spre deosebire de bătrînul Will, pe mine omul mă încîntă. Omul în singurătatea lui, omul în intimitatea lui, cu gîndurile lui mărunte, aparent nesemnificative, nu faţa lui socială, nu funcţia pe care o ocupă. Părintele Florescu îmi povestea despre o moldoveancă din liceu. După ce l-a ascultat cum îşi uimea el colegii recitîndu-le din Garcia Lorca l-a întrebat: "Da' tu singur cine eşti?". Adică, tu însuţi. Îmi place întrebarea asta: "Da' tu singur cine eşti?".

Apropo de jurnale intime, am dat cu totul întîmplător de situl www.livejournal.com. Din cîte îmi dau seama e vorba de un sit pe care sînt prezentate jurnale ca ale mele, scrise de oameni oarecare ca mine. Redau un fragment din jurnalul postat de Tiuk (căutam pe google revista Tiuk, aşa am ajuns aici):

käytiin äitin kaa eilen vähän ostoksilla ostaa sketsivihko ja uudet värit:) mentiin myös vahingos ostelee vähän levyja free recordin tarjouslevyistä! hihihi. sit ostettiin nooran kanssa myös amerikkalaiset teinityttö lehdet missä oli tosi sulosia vaatteita!! illalla mentiin elisalle kattoo mandy mooren elokuva:D:D sit katottiin myös joku hirvee teini pelottava elokuva joka oli OIKEESTI pelottava paitsi paitsi sit ehkä lopussa ei niin paljoo mut pelättiin oikeesti pepin kaa (tai mä ainaki!: D) ja piilouduttiin peiton alle! mut oonki herkkä ja saan pelätä tollasii! O o kateltiin myös kesävaatteita ja haluan että ois kesä ja ei tartteis pukee enään niin paljon päälle et on hankala liikkuu. mut koht se on väliaikasesti ohi onneks:) äiti teki soijasuikale kastiketta enkä voi oikeesti syyä niitä ja maistoin vähän ja tuli tosi huono olo en tiiä miks. ehkä ne tuntuu jotenkin ihan kanalta tai joltakin lihalta. vieläkin on huono olo.. tänään oon vaan lojunu enkä ajatellu muuta tehdäkään vois kattoo survororit ja piirrellä vähän.. ois myös ihana mennä kylpyammeeseen jos sellanen olis: kaipaan sellasta mielettömästi!! onneks saan olla vaikka koko loman sellasessa kun pääsen saksaan! meen vähän lukee lehtii ja makoilee ! (blaah blaah blaah, 07:31pm 01/02/2003)

Mărturisesc cu ruşine că nici nu ştiu în ce limbă e scris. Pare o limbă nordică. Dar îmi place. Îmi dă senzaţia de ceva al naibii de intim, asemenea lucrurilor pe care doresc să le spun eu. Şi poate la fel de inteligibile.


Miercuri, 16 aprilie 2003

Ieri, conferinţă şi lansare de carte (Copacul din cîmpie - memorialistică) ale scriitorului, profesorului şi jurnalistului Gelu Ionescu. Omu' a venit la Iaşi tocmai din Germania, ca să ne vorbească despre cei doisprezece ani petrecuţi la Europa liberă. Încă o dată, mi s-a confirmat că Iaşul nu merită anumite evenimente. Sala de la biblioteca centrală a fost aproape goală. Cînd e vorba de Patapievici, Cărtărescu, C.T. Popescu (adică cei pe care studenţii îi ştiu mai degrabă de la televizor decît din cărţile citite), ar trebui un stadion. Cum spunea un prieten: "Jurassic Park!". Călcare în picioare. Uşi scoase din balamale. Toamna trecută, cînd m-am dus să-l conduc pe Patapievici de la bibliotecă la editură, l-am găsit însoţit de o cohortă de personalităţi ieşene, care mergeau în spatele lui ca apostolii după Iisus. La intrare, studentele aşteptau tremurînd de emoţie, cuprinse de o isterie cum numai la fanele Beatles-ilor am văzut.

Pe Gelu Ionescu îl ştiam dintr-o carte publicată prin '91 la noi: Anatomia unei negaţii. N-am bănuit la el un aşa simţ al umorului. Într-un cadru restrîns (vreo 20 de oameni), ne-am povestit lucruri, zic eu, senzaţionale. De exemplu, atentatul lui Carlos asupra Europei libere, pe banii lui Ceauşescu, atentat care nu şi-a atins ţinta pentru că teroristul a pus bomba, din greşeală, sub fereastra de la studioul cehilor, în loc de cea a românilor. "Pe urmă şi-a cerut scuze", a adăugat Gelu Ionescu. Sau întregul sistem de culegere a informaţiilor din ţară. Primea, ca-n filme, cîte un bileţel în ziare: "Dom'le, sînt timp de trei ore în gara cutare. Arăt aşa şi aşa. Hai că am să-şi spun ceva". Şi frica cu care se ducea la întîlnire, neştiind dacă nu cumva o să dea peste un securist care să-l lichideze. Mi-a plăcut că Gelu Ionescu nu a pozat deloc în erou. A spus că ce făcea el acolo era doar o slujbă bine plătită. Numai că această slujbă bine plătită implica ameninţări cu moartea (a lui şi a familiei), incertitudinea care plana în jurul morţii unor colegi etc. etc. Întrebat de relaţiile pe care le-a avut cu românii din interiorul postului de radio a făcut o remarcă grozavă: "Exilul e ca ţara!". Românii rămîn aceiaşi, oriunde ar pleca. Şi în sensul bun, şi în sensul rău.