Caet de veaţa me care am eşt şi în alta am intrat. Amar veaţ! săl citiţ!

Luni, 23 aprilie 2003

În week-end am fost acasă. Mai multe chestii de povestit:
Întîi am fost şocat să-mi descopăr nişte posibile rădăcini pentru apucăturile mele literare. Dacă nu mă înşel sînt trei, dacă nu cumva patru, ani de cînd a murit bunica. Anul nu mi-l mai amintesc cu exactitate (tot timpul ameţesc anii), dar ştiu sigur că asta se întîmpla în săptămîna dinainte de Paşte. Bunică-mea a rămas văduvă cînd avea tata 15 ani. Habar n-am cum era pe vremea cînd trăia bunicul, dar sînt convins că s-a făcut mai rea după moartea lui. Avea o casă retrasă, pe malul unei rîpe. Nu suporta pe nimeni, se certa cu toată lumea. Dacă stau şi mă gîndesc bine, avea două aşa-zise prietene (Mariţa şi Floarea, parcă) cu care se întîlnea duminicile, bîrfea lumea din sat şi toate neamurile (mama fiind cap de listă). Nu reţin din discuţiile lor decît două ticuri verbale: "Am păţit ca 'ceala!" (Bunica) şi "Fac ca cîntecu'!" (Floarea). Mariţa vorbea mai puţin. Prefera să tragă cîte o duşcă dintr-o sticlă cu ţuică şi să intervină atunci cînd mirosea că e rost de sfadă, turnînd gaz pe foc. Discuţiile se terminau într-un vacarn generalizat, în care toate blestemau şi nimeni nu mai asculta pe nimeni, ca la Tucă-show sau la Procesul etapei. Se despărţeau jurîndu-se vă nu vor să se mai vadă niciodată, pentru a se întîlni o săptămînă mai tîrziu. Nu de puţine ori eu deveneam subiectul dicuţiei: de ce umblu în chiloţi (de fapt, pantaloni scurţi) în Sfînta Duminică, de ce bolovănesc cîinele, de ce umblu aşa murdar. "Apăi, da, e murdar, că nu-l spală mă-sa", prindea bunica prilejul să se lege de mama. "Da' taci, ţaţă, ce-ai cu mă-sa? ! Mă-sa îl spală, faci ca cîntecuNULL, el e drac împieliţat", sărea Florea. Mariţa scrîşnea dezaprobator din cei trei-patru dinţi rămaşi în gură, trăgea un gît de ţuică şi spunea ca pentru sine: "Eu n-aş înghiţi una ca asta!". Apoi bunica uita că ea se pornise pe mama şi întorcea vorba ca şi cum celelalte s-ar fi legat de noră-sa. Şi dă-i ceartă.

Bunica m-a iubit pe mine cel mai mult (atît cît îşi permitea ea să iubească) pentru că eram singurul care nu se supăra pe ea. O dată la două zile îmi spunea să nu mai calc în veci pe la dînsa, iar eu apăream ca din pămînt a doua zi, pîndind-o cînd era neatentă şi urlînd ca s-o sperii. Sînt convins că aprecia asta. Nu mă supăram, dar aveam micile mele răutăţi, micile mele mijloace de răzbunare. Chestia cu speriatul, chestia cu aruncatul prunelor pe casă. Sau, de exemplu, mă dispera grija cu care nu lăsa să-i pătrundă nici o muscă în casă. Nu ştiu cum făcea, dar n-avea nici o muscă. Atunci eu îndreptam situaţia: prindeam gîze vii de pe-afară, le adunam într-o cutie cu chibrituri şi, cînd o umpleam, le dădeam drumul în casă. Cel mai nasol lucru pe care i l-am făcut a fost odată cînd mi-a dat să mănînc nişte vişine scoase din ţuică. M-am îmbătat şi eu, şi porcul (cu care am împărţit vişinele). Porcul s-a îmbătat mai rău, stătea lat în curte, dar eu m-am comportat mai urît: am luat o cană şi am pocnit-o în cap, fără vreun motiv anume, pe bunica. Îmi amintesc că era o cană de marmură şi că am rămas cu toarta în mînă. Mă rog, e lucru scuzabil, avînd în vedere că vorbesc despre prima mea beţie. Sau, Dumnezeu ştie, dacă nu cumva cel mai rău lucru pe care i l-am făcut este că nu am apucat să o văd în ultimele luni înainte de a muri. În ultimele luni nu mai aveai cu cine să te înţelegi, însă numele meu a revenit de cîteva ori în puţinele fraze coerente pe care le-a mai putut rosti.

Una peste alta, ne înţelegem rezonabil pentru că relaţia noastră era construită pe interese reciproce. Bunica îmi dădea o bomboană pe zi (deşi am negociat cu ea şi i-am explicat că m-aş bucura mai mult dacă mi le-ar da pe toate o dată), iar eu, în schimb, trebuia să-i scriu pomelnicele şi, periodic, cîte o scrisoare pentru verişoara ei de peste şaptesprezece sate. Pomelnicele erau liste interminabile cu morţii familiei - mă şi minunam cîţi morţi are familia noastră şi ce nume ciudate puteau să aibă -, pe care bunica se chinuia să şi-i amintească o după-amiază întreagă. Se scufunda în adîncurile memoriei şi-i scotea la suprafaţă, iar eu le aşezam frumos numele pe hîrtie, ca să-i citească popa în biserică. "Scrie mare! îmi repeta bunica, popa nostru-i un chior!". Mie-mi plăcea s-o întreb de fiecare dată: "Da' pe Sultana ai trecut-o, bunică?". Bunica nu uita de Sultana, dar mie îmi făcea plăcere să rostesc numele ăsta ciudat al unei stră-străbunici. (Dacă aş avea o fetiţă i-aş pune numele Sultana, dar sînt convins că m-ar cotonogi nevasta şi m-ar blestema, mai tîrziu, copilul). Cu verişoara de peste şaptesprezece sate bunica nu se văzuse de vreo treizeci de ani. Sînt convins că nici nu s-ar fi recunoscut, în cazul în care s-ar fi întîlnit întîmplător. Dar de scris, îşi scriau, cel puţin o dată pe sezon. Chestii banale (aproape că învăţasem pe de rost ce trebuie scris; aproape că îi dictam eu scrisorile, cînd mi se părea că a sărit peste vreun amănunt), aceleaşi de fiecare dată: despre vreme, despre sănătate, despre animale, despre rude. La un an după ce a murit bunica, am mai primit o scrisoare de la vară-sa, cu veşnicile urări de sănătate şi informaţii despre vremea, animalele şi rudele de pe la ea. Habar n-avea că bunica murise. Un mic demon m-a îndemnat să continui joaca şi să-i dau eu răspunsul pe care oricum îl ştiam pe de rost. Apoi m-a speriat gîndul că şi la celălalt capăt ar putea fi un trăsnit ca mine, care scrie în numele bunicii sale moarte.


Marţi, 22 aprilie 2003 (continuare)

De cînd o ştiu, bunica se pregătea să moară. Vorbea atît de firesc despre moarte, încît m-a învăţat şi pe mine să o fac la fel. Cînd eram în şcoala primară mi-a povestit că ea va muri la fix şaptezeci şi patru de ani. "De unde ştii?", am întrebat-o. "De la iarmaroc. Am fost o dată la iarmaroc şi am dat peste un domn cu un papagal. Papagalul mi-a tras un bilet din cutie şi acolo scria că o să mor la şaptezezi şi patru de ani". Drept urmare, bunica a început să se pregătească de moarte. Nu avea mare brînză, dar ei i se părea că nu-i lipseşte nimic. Refuza cu încăpăţînare orice lucru nou. N-a vrut să-i tragem lumină nici în ruptul capului. "Ce, n-am lampă?!" Ţoalele, berta, şoşonii, cele cîteva căni şi străchini, bîrneaţa, iţarii şi icoanele reprezentau pentru ea o avere mai bazată ca a lui Bill Gates. Îşi petrecea timpul liber lîngă lada de zestre (pe care era desenat un papagal colorat), punînd etichete pe lucrurile sale, explicînd cine şi ce trebuie să primească după moartea ei. Cînd pleca în vizită, trăgea cîte un certălău cu fericiţii posesori ai averii de după moarte şi apoi revenea acasă petru a schimba etichetele. De exemplu, numele meu era trecut pe eticheta de la bîrneaţă. Dacă o supăram cu ceva, lua eticheta şi o prindea de şoşoni (şoşonii nu reprezentau cine ştie ce lucru; bunica nu se sfia să îi poarte la biserică, în zilele ploioase; de fapt, le-a şi rupt o cataramă înainte de a se adeveri prezicerea papagalului). Şi tot aşa. În fine, papagalul încurcase rău socotelile. La şaptezeci şi patru de ani, bunica avea încă destulă putere încît să mă nimerească cu un retevei de la o distanţă de zece metri. A murit la optzeci şi doi de ani. Sau la optzeci şi trei. Uit pentru că ea însăşi nu ţinea minte exact anul în care se născuse. Nu mai spun că nici nu-şi sărbătorea ziua de naştere. Mai importantă era ziua în care fusese operată de "ghioaţă" ("ghioţa" fiind, bănuiesc, un fel de ciupercă crescută pe spate). O sărbătorea mai ceva decît Revelionul. Dădea şi de băut cîte un pahar de vin dintr-una din sticlele pe care le îngropa în grădină (îngropa vinul şi uita unde; pun pariu că şi acum, dacă mă duc şi sap în jurul casei, mai găsesc sticle îngropate de bunica).

Am păţit ca 'ceala! Am uitat de unde am început. Aşaa... vorbeam de rădăcinile apucăturilor mele literare. Sîmbătă, cînd am ajuns acasă, mi-a dat mama un caiet pe care îl găsise în lada de zestre a bunicii (aia cu papagalul). Deşi nu fusese niciodată la şcoală, bunica ştia cît de cît să scrie, numai că o făcea de parcă ar fi sculptat fiecare literă ca în epoca de piatră. E drept că o mai găseam uneori scriind, cu un cheion chimic muiat în gură, dar nu o credeam în stare de performanţa de a scrie un caiet întreg. În plus, îmi ziceam că tot ce scrie sînt obişnuitele ei etichete. Da' de unde? Bunica avea jurnal. Pe copertă stă mărturie: Caet de veaţa me care am eşt şi în alta am intrat Amar veaţ săl citiţ (în traducere: Caiet al vieţii mele din care am ieşit şi într-alta am intrat. Amar viaţă! Să-l citiţi!). Însemnări despre cum trebuie îngropată, despre rudele năbădăioase, despre averea ei colosală. Nu l-am terminat de descifrat încă. Dacă ajung vreodată să-mi public un jurnal, aşa o să se cheme: Caet de veaţa me care am eşt şi în alta am intrat Amar veaţ săl citiţ.