Chestii a' naibii de roz

Vineri, 25 aprilie 2003 (continuare)

Acasă, mama mi-a povestit cum a fost ea la bîlci. Întîi a muncit o săptămînă încheiată pe harbuzăria bunicului ei. A prăşit pepenii cu gîndul la minunăţiile pe care o să le vadă acolo. La femeia cu barbă, la oamenii care merg pe sîrmă, la dulciurile promise de străbunicul meu. Cînd s-a încheiat săptămîna de lucru, a plecat acasă (în satul nostru aflat la vreo douăzeci de kilometri) cu o ultimă sarcină de îndeplinit: să facă rost de un cîine care să păzească harbuzăria...

Las' că asta povestesc altă dată. E prea frumoasă povestea ca s-o scriu acum.

Am intrat în chinurile facerii, în travaliu, cu romanul Ce se ştie despre ursul panda. Săptămîna asta mi-au făcut coperta. Cînd prind cîte o clipă liberă, deschid fişierul cu coperta şi mă uit ca un obsedat la o poză cu o tipă goală. Ieri textul a intrat, în termenii editurii, la "operat". Mi-am tot făcut drum pe la departamentul tehno, aşeptînd să aud ţipete. Am tot întrebat tehnoredactorul: "Ce-i, fetiţă sau băiat?". "Păi, dom'le, n-ai făcut ecografie?" "N-am încredere în ecograf. Am auzit c-au luat ţeapă mai mulţi". Mi s-a confirmat că ar fi un băieţel. Tre' să-l văd, să vină tehnoredactorul şi să spună: "Iaca fiul tău!".


Miercuri, 30 aprilie 2003

Ieri mi-am tras ochelari de soare, în cinstea căldurii de afară (în paranteză fie spus, camera mea se află într-un colţ, la parter. Nu pătrunde niciodată soarele. Singura fereastră e înspre nord şi nu îmi oferă altă perspectivă decît un perete de la casa gazdei şi o poiata pe lîngă care se plimbă cîteva găini moţate. Mi-e şi frică de găinile astea. Cred că au suferit mutaţii. Nu ştiu cum/cînd/dacă/cu ce le hrăneşte gazda, dar am observat că mănîncă, mai ceva ca dulăul Lucky, şi oasele pe care le arunc. Revenind la căldura camerei mele, stau în continuare cu puloverul pe mine şi uneori nu m-aş mira să iasă un pinguin de sub pat. Sau să găsesc un urs polar, în pragul hipotermiei, ghemuit într-un colţ).

Îmi amintesc primii ochelari de soare pe care mi i-a cumpărat bunica (cealaltă, dinspre mamă), la bîlci (acelaşi din povestea neterminată). Mă plimbam pe drumurile satului aşa: cu o pălărie de cow-boy făcută din carton şi vopsită cu smoală, ochelari de soare prin care toată lumea se vedea a' naibii de roz, cu o centură de care atîrnasem două pistoale din plastic. Din cauza căldurii, smoala de la pălărie se topea şi îmi curgea pe faţă. Călcam apăsat, cu picioarele un pic îndepărtate, şi apoape că-mi puteam auzi zornăitul pintenilor imaginari de la călcîie. Billy the Kid (ăla care, atunci cînd a fost întrebat cîţi oameni împuşcase la viaţa lui, a spus că vreo şaizeci şi şapte, fără a mai pune la socoteală şi mexicanii) era minciună pe lîngă mine.

Mi-am luat bilete de tren. Mîine dimineaţă plec la munte.