Panda şi restul urşilor

Marţi, 6 mai 2003

"Da' urşi sunt?", întreb eu pădurarul, ca s-o liniştesc pe Raluca. "Oho!", exclamă el, mândru, de parcă ar fi fost urşii lui. "Da' nu-s periculoşi, fug din calea omului, că doar îs sălbătăciuni, nu?", încerc eu să dreg busuiocul. "Da - confirmă pădurarul într-o doară -, cam fug. Numa' unu-i mai periculos, da' numa' când se-mbată!..."

Joi dimineaţă am urcat în trenul de Oradea, cu gândul să ajungem pe Rarău. Fain. Singuri în compartiment, am vrut să dormim, dar aerul acela de vacanţă pe care l-am inhalat o dată cu prima ţigară, pe culoar, ne-a trezit mai ceva decât o cafea tare. Peisajul a prins a ni se desfăşura pe sub ochi - case, garduri, copaci, oameni; case, garduri, copaci, oameni -, mereu acelaşi, ca şi cum cineva din afară ar fi dat la pedale, învârtind prin faţa ferestrei un decor monoton. Decorul interior s-a schimbat înainte de Suceava, când în vagon au urcat vreo cincizeci de ţigani care au luat cu asalt toate locurile. După cinci minute, în înghesuială, a apărut şi controlorul de bilete, colectând mulţumit câte cinci/zece mii de lei de la fiecare persoană. Compartimentul s-a golit din nou, după ce trenul a oprit în cele patru gări ale Sucevei (una la fiecare bornă de kilometraj), lăsându-i în urmă pe ţiganii care au năvălit, aproape chiuind, cu capul înainte, în decor. Apoi tipul de la pedale a schimbat pânza, derulând un peisaj de Doamne-ajută: case munteneşti, curţi îngrijite impecabil, copii cu bicicleta. La 10 eram în Câmpulung şi am început să urcăm spre Rarău...

Pe drum am intrat de vorbă cu un pădurar care ne-a explicat cum stă treaba cu ursul cel rău la băutură. "Se-mbată, pentru c-aşa l-a-nvăţat un brigadier. L-a prins de pui şi-l purta cu el pe la toate crâşmele. îi dădea bere, biscuiţi, ciocolată. De-aia s-a nărăvit, şi-acuNULL, când se-mbată, umblă prin sat şi face scandal..." Pădurarul povestea prea frumos, ca să-l întrerup cu o aşa întrebare: "Da' cum îşi face, dom'le, ursu' rost de băutură de când trăieşte pe cont propriu?!".

Am sperat ca ursul să nu dea de gustul băuturii în timp ce ne aflam noi în excursie.

Joi, 8 mai 2003

Ralu zice ca i-a povestit un student de-al ei de ce sunt atâtea gări în Suceava. Una, de exemplu, au făcut-o pentru că, înainte de a ajunge acceleratul în oraş, ţiganii trăgeau zilnic semnalul de alarmă şi dispăreau pe câmp. Un exemplu clasic de bună convieţuire şi de înţelegere cu minorităţile. Mă întreb dacă nu cumva şoferul de la autobuzul care trece prin Podu-Iloaiei n-ar trebui să facă şi el o staţie acolo, ca să nu se mai chinuie bieţii rromi să fure bagajele din mers, în atacuri de tip indian.


Vineri, 9 mai 2003

Aş putea scrie două zile despre excursia la munte. Numai că n-am timp. Trebuie totuşi să pomenesc camera din cabana în care am stat: 2x2 m, un pat, o masă, un radiator, o icoană şi un afiş cu Gică Hagi.

Am neglijat să menţionez un eveniment în viaţa mea profesională: reîntoarcerea fiului risipitor, în birou cu mine - părintele Ioan-Florin Florescu. Sunt convins că o să-l calce pe cap faptul că-l pomenesc aici în calitatea lui preoţească, însă oricum asta face parte din lungul şir al tachinărilor reciproce din viaţa noastră cea de toate zilele. Cel mai mult îmi place la el capacitatea de a se bucura (oricum asta e calitatea numărul unu a unui om, a unui om "oarecare"). Dom' Balzac (Teodorovici) ne compară cu doi bătăuşi din curtea şcolii pe care, atunci când îi vezi, te întrebi dacă azi se vor lua sau nu de viaţa ta. Am reuşit să păcălim o mulţime de oameni pe holurile editurii cu o poantă copilărească (Florin o ştie de la fiica lui, Paraschiva): "Ai o aţă la picioare!". Omu naiv, cu gândul la ale sale, se uită la picioare, iar noi îi spunem: "Mulţumesc pentru-nchinare!". Ştiu, sună a poantă de copii cretini, da' e de-a dreptul amuzant să vezi nişte băieţi serioşi care se uită la tine ca şi cum ai fi căzut de pe lună. În câteva zile deja ne-am format un argou propriu, un soi de joc cu mărgele de sticlă care porneşte de la discuţiile despre desenele animate (Courage is our hero!) până la etimologiile descoperite în Septuaginta (care e pe cale să apară la noi într-un proiect super).

Am verificat cu Florin pasajele "teologice" din Ce se ştie despre ursul panda. Teologice, vorba vine. Rămâne de văzut câtă teologie încape în mintea unor vagabonzi care vor să se căpătuiască, învăţând pe de rost pasaje din Biblie.

Aseară am fost la Mall să-mi cumpăr sandale. Până la urmă mi-am luat pantaloni. Sandalele sunt ceva mai ieftine decât cauciucurile unui Ford. Nu spun întâmplător Ford. Jos, în parcare, se-mplineau nu'ş'câţi ani de la nu'ş'ce eveniment Ford. M-am trezit în mijlocul unei mulţimi care făcea ca toţi dracii, ascultându-i pe cei de la Voltaj. M-am distrat şi eu teribil, ca un poliţist de la Scotland Yard la un concert Beatles: prin mişcări ale carpienelor şi metacapienelor. Însă corpul meu astral se izbea cu capul de maşina salvării prezentă la sărbătoare.