Staţia pierzaniei

China Miéville s-a născut la 6 septembrie 1972 la Londra. A obţinut o licenţă în antropologie socială la Cambridge, la care a mai adăugat masteratul şi doctoratul în relaţii internaţionale la London School of Economics. A candidat - fără succes - pentru un loc în camera Comunelor, în 2001, din partea Alianţei Socialiste. A publicat patru romane, King Rat (1998 - nominalizări Bram Stoker 2000, International Horror Guild 2000) şi seria Noul Crobuzon: Perdido Street Station (2001 - premiile Arthur C. Clarke şi British Fantasy 2001; nominalizări Hugo 2002, Nebula 2003, World Fantasy 2001, James Tiptree 2001, British SF 2001), The Scar (2002 - premiile British Fantasy şi Locus 2003; nominalizări: World Fantasy, Hugo, Nebula, British SF, Arthur C. Clarke şi Philip K. Dick 2003); Iron Council, 2004 (premiile Arthur C. Clarke şi Locus 2005; nominalizări Hugo şi World Fantasy 2005), nuvela The Tain (2002 - premiul Locus 2003), iar în 2005 volumul de proză scurtă Looking for Jake.



Isaac aşteptă, întors către oaspete. Garuda rămase tăcut. Isaac putea să-i vadă concentrarea. Garuda se pregătea să vorbească.

Vocea îi era aspră şi monotonă.
- Tu eşti savant. Tu eşti... Grimnebulin.

Avea dificultăţi în a-i pronunţa numele. Ca un papagal dresat să vorbească, consoanele şi vocalele veneau direct din gîtlej, fără modulare din partea unor buze. Isaac conversase doar de două ori cu un garuda în viaţa lui. Unul fusese un călător care se antrenase mult în formarea sunetelor omeneşti; celălalt fusese un student, un membru al micii comunităţi garuda, născut şi crescut în Noul Crobuzon, care de copil vorbise argoul oraşului. Nici unul, nici celălalt nu puteau fi confundaţi la voce cu un om, dar nici nu pronunţau atît de animalic precum acest păsăroi ce se lupta cu o limbă complet străină. Lui Isaac îi trebuiră cîteva clipe să înţeleagă ce spunea.
- Sînt. Întinse o mînă şi vorbi lent. Cum te cheamă?

Garuda privi cu măreţie la mîna lui, apoi o strînse cu o prindere ciudat de fragilă.
- Yagharek...

Prima silabă părea un ţipăt ascuţit de pasăre. Creatura uriaşă făcu o pauză şi se legănă stînjenită înainte de a continua. Îşi repetă numele, adăugînd de această dată un sufix complicat.

Isaac scutură din cap.
- Tot ăsta e numele tău?
- Nume... şi titlu.

Isaac ridică o sprînceană.
- Mă aflu, deci, în prezenţa unui nobil?

Garuda îi aruncă o privire goală. După o clipă vorbi lent, fără să-şi desprindă privirea din a lui Isaac.
- Eu sînt Prea Prea Abstractul Yagharek Care Nu Trebuie Să Fie Respectat.

Isaac clipi. Îşi frecă faţa în palme.
- Bine. Trebuie să mă ierţi, Yagharek, nu sînt obişnuit cu... titlurile onorifice garuda.

Yagharek dădu încet din cap.
- Ai să înţelegi.

Isaac îl rugă pe Yagharek să urce la etaj şi el o făcu, încet şi grijuliu, lăsînd adîncituri în treptele de lemn pe care le prindea cu ghearele uriaşe. Dar Isaac nu reuşi să-l convingă să stea jos, sau să mănînce, sau să bea.

Garuda rămase lîngă biroul lui Isaac, în vreme ce gazda lui se aşeză şi-l privi de jos.
- Deci, spuse Isaac, de ce ai venit?

Din nou Yagharek se adună o clipă înainte să vorbească.
- Am venit în Noul Crobuzon cu zile în urmă. Pentru că aici se află savanţii.
- De unde eşti?
- Cymek.

Isaac fluieră în surdină. Avusese dreptate. Fusese o călătorie imensă. Mai mult de o mie de kilometri prin ţinutul acela aspru, pîrjolit, prin savana uscată, peste mare, mlaştini, stepă. Yagharek trebuia să fi fost mînat de o pasiune foarte puternică.
- Ce ştii despre savanţii din Noul Crobuzon? întrebă Isaac.
- Am citit despre universitate. Despre ştiinţa şi industria care se mişcă aici ca nicăieri în altă parte. Despre Mlaştina Bursucului.
- Dar de unde ai aflat toate astea?
- Din biblioteca noastră.

Isaac era uimit. Rămase cu gura deschisă o clipă, apoi îşi reveni.
- Iartă-mă, spuse el. Credeam că sînteţi nomazi.
- Da. Biblioteca noastră este mobilă.

Şi Yagharek îi povesti lui Isaac, spre uimirea acestuia, despre biblioteca din Cymek. Despre marele clan al bibliotecarilor care legau miile de volume şi le aşezau în cufere, apoi le cărau doi cîte doi în zbor, urmînd calea hranei şi a apei în veşnicul soare arzător din Cymek. Despre enormul sat de corturi ce se ridica acolo unde se opreau şi despre grupurile de garuda ce se strîngeau în vastul centru de studiu atunci cînd erau pe aproape.

Biblioteca avea sute de ani, cu manuscrise în limbi nenumărate, vii sau moarte: Ramagoll, din care provenise limba din Noul Crobuzon, ca un dialect; hotchi; vodyanoi fellid şi vodyanoi sudic; khepri; şi multe altele. Conţinea chiar şi un codice, pretinse Yagharek cu evidentă mîndrie, scris în dialectul secret al scribilor.

Isaac nu rosti nimic. Îi era ruşine de ignoraţa sa. Imaginea pe care o avusese despre garuda se prăbuşise. Personajul din faţa lui nu era doar un sălbatic înfumurat. "A venit vremea să intru şi eu în bibliotecă şi să învăţ ceva despre garuda. Ce porc ignorant sînt" îşi reproşă el.
- Limba noastră nu are o formă scrisă, dar învăţăm să scriem şi să citim în alte cîteva limbi pe măsură ce creştem, spuse Yagharek. Cumpărăm tot timpul alte cărţi de la călători şi negustori, dintre care mulţi au trecut prin Noul Crobuzon. Unii sînt născuţi aici. E un loc pe care îl cunoaştem bine. Am citit istoria şi poveştile oraşului.
- Atunci ai cîştigat, prietene, pentru că eu nu ştiu nimic despre locurile voastre, spuse Isaac abătut.

Se lăsă liniştea. Isaac ridică din nou privirea către Yagharek.
- Tot nu mi-ai spus de ce eşti aici.

Yagharek se întoarse şi privi pe fereastră. Barjele pluteau fără ţintă pe rîu.

Era dificil să discerni emoţia din glasul aspru al lui Yagharek, dar Isaac avu impresia că simte o undă de dezgust.
- M-am tîrît ca un vierme din gaură în gaură preţ de două săptămîni. Am cercetat ziare şi bîrfe şi informaţii, ajungînd pînă la urmă la Mlaştina Bursucului. Iar de aici am ajuns la tine. Întrebarea care m-a adus a fost: "Cine poate schimba puterile unui material?" "Grimnebulin, Grimnebulin" a spus toată lumea. "Dacă ai aur, este omul tău", au spus ei, " sau dacă n-ai aur dar îi eşti interesant, sau dacă îl plictiseşti însă i se face milă de tine, sau dacă îl apucă vreun capriciu". Spuneau că tu eşti cel care cunoaşte secretele materiei, Grimnebulin.

Yagharek îl privi drept în ochi.
- Am ceva aur. Am să devin interesant. Fie-ţi milă de mine. Te rog să mă ajuţi.
- Spune-mi de ce ai nevoie, spuse Isaac.

Yagharek îşi luă din nou privirile de la el.
- Poate că ai zburat vreodată cu balonul, Grimnebulin. Ai privit în jos la acoperişuri, la pămînt. Eu am vînat toată viaţa din înalturi. Garuda este un popor de vînători. Ne luăm arcurile şi suliţele şi bicele şi scormonim cerul după păsări şi pămîntul după pradă. Asa sîntem noi. Picioarele noastre nu sînt făcute să păşească pe podele, ci să prindă prada şi să o sfîşie. Să ne prindem de copaci uscaţi şi de stînci atîrnate între pămînt şi soare.

Yagharek vorbea ca un poet. Vorbirea lui era întreruptă, dar limbajul era cel al epopeelor şi poveştilor pe care le citise, curioasa oraţie a celui care a învăţat o limbă din cărţi vechi.
- Zborul nu este un lux. Este o trăsătură definitorie pentru un garuda. Pielea mi se zbîrleşte cînd văd deasupra mea un acoperiş care mă prinde în capcană. Vreau să văd oraşul de sus înainte să îl părăsesc, Grimnebulin. Vreau să zbor, nu o dată, ci de cîte ori am chef. Vreau să-mi dai înapoi zborul.

Yagharek îşi desfăcu mantia şi o aruncă pe jos. Îl privi pe Isaac cu ruşine şi sfidare. Isaac icni.

Yagharek nu avea aripi.

De spatele lui era prins un cadru complicat de lemn şi legături de piele care se bălăbăni penibil atunci cînd se întoarse. Două arcuri mari de lemn porneau dintr-un soi de ham de piele prins sub umeri, treceau pe deasupra capului, apoi atîrnau pînă la genunchi, mimînd oasele aripilor. Nici piele, nic pene, nici pînză nu acopereau acele arcuri, nu se vedea nici un soi de aparat de planat. Era numai o deghizare, un truc, o recuzită acoperită de mantaua lui Yagharek, ca să pară că are aripi.

Isaac întinse mîna către ele. Yagharek înţepeni, apoi se controlă şi îl lăsă pe Isaac să le atingă.

Isaac clătină din cap cu uimire. Zări iute o cicatrice pe spatele lui Yagharek înainte ca garuda să se întoarcă brusc cu faţa la el.
- De ce? şopti Isaac.

Figura lui Yagharek se încreţi încet şi ochii i se micşorară. Un geamăt timid, omenesc, porni să se audă, crescînd în intensitate pînă deveni un strigăt melancolic de război al unei păsări de pradă, puternic şi monoton şi trist şi singuratic. Isaac îl privi alarmat, strigătul devenind un urlet greu de înţeles.
- Pentru că este ruşinea mea! strigă Yagharek.

Tăcu pentru o clipă, apoi vorbi din nou, mai liniştit.
- E ruşinea mea.

Îşi desfăcu mormanul de lemne din spate şi-l lăsă să cadă la pămînt cu un bocănit sec.

Era gol pînă la brîu. Trupul îi era subţire şi fin şi încordat, respirînd sănătate. Fără umflătura falselor aripi din spate părea mic şi vulnerabil.

Se întoarse încet şi Isaac îşi ţinu răsuflarea cînd avu în faţă cicatricile pe care le zărise mai devreme.

Două umflături lungi în carnea omoplaţilor lui Yagharek erau cuprinse de roşeaţă ca şi cum ar fost în fierbere. Semne de cuţit le împînzeau ca nişte vene, cicatrici vindecate urît. Fîşiile de carne inutilă de pe coaste aveau vreo jumătate de metru lungime şi cel mult zece centimetri lăţime. Isaac se încruntă: rănile erau zimţate la margini, lăsînd să se înţeleagă că aripile fuseseră tăiate cu fierăstrăul. Nu dintr-o singură lovitură, ci printr-o manevră de tortură. Isaac se cutremură.

Cioturi mici de os se mişcau sub piele; muşchii se încordau, grotesc de vizibili.
- Cine a făcut asta? şopti Isaac.

Poveştile sînt adevărate, gîndi el. Cymek este un teritoriu sălbatic.

Răspunsul lui Yagharek se lăsă mult aşteptat.
- Eu... eu am făcut asta.

La început, Isaac crezu că înţelesese greşit.
- Cum adică? Cum naiba ai reuşit?...
- A fost din vina mea, strigă Yagharek. Asta înseamnă dreptate. Mi-am făcut-o singur.
- Asta e pedeapsă? Fir-ar să fie, ce... ce ai făcut ca să meriţi asta?
- Încerci să judeci dreptatea poporului garuda, Grimnebulin? Nu pot să ascult asta fără să mă gîndesc la ce faceţi voi cu Refăcuţii...
- Nu încerca să mă răstălmăceşti! Ai perfectă dreptate, nu am la inimă legile acestui oraş... Încerc doar să înţeleg ce ţi s-a întîmplat...

Yagharek oftă, cu un gest foarte omenesc din umeri. Cînd vorbi din nou o făcu pe un ton îndurerat, ca pe o datorie pe care nu o agrea.
- Am fost prea abstract. Nu am fost demn de respect. A fost... o nebunie... Am fost nebun. Am comis un act hain, un act hain...

Discursul lui se transformă în gemete păsăreşti.
- Ce ai făcut? Isaac se pregăti să audă o atrocitate.
- Vorbele nu pot exprima crima mea. În limba mea... Yagharek se opri un moment. Am să încerc să traduc. În limba mea se spune... pe bună dreptate... am fost vinovat de furt-de-alegere... furt-de-alegere de gradul doi... cu lipsă crasă de respect.

Yagharek privi din nou pe fereastră. Ţinea privirea în sus, ferindu-se de cea a lui Isaac.
- De aceea m-au numit Prea Prea Abstract. De aceea nu sînt demn de respect. Asta sînt acum. Nu mai sînt Yagharek Individul Concret şi Respectat. Asta s-a dus. Ţi-am spus numele meu şi titlul. Eu sînt Prea Prea Abstractul Yagharek Care Nu Trebuie Să Fie Respectat. Asta am să fiu întotdeauna, şi sînt destul de cinstit cu tine ca s-o recunosc.

Isaac clătină din cap în vreme ce Yagharek se aşeză încet pe marginea patului lui Isaac. Părea oropsit. Isaac îl privi îndelung înainte să-i vorbească.
- Trebuie să-ţi spun..., făcu Isaac. Eu nu prea... Mulţi clienţi de-ai mei sînt... cum să spun... nu chiar de partea cea bună a legii. Acum nu am să pretind că înţeleg măcar o parte din fapta ta, dar în ceea ce mă priveşte nu e treaba mea. Cum ai spus tu, în acest oraş nu există cuvinte pentru crima ta: nu cred că am să înţeleg vreodată cu ce ai greşit.

Isaac vorbise apăsat şi serios, dar mintea îi lucra cu iuţeală. Porni să vorbească cu mai mult patos.
- Iar problema ta... este interesantă.

Începu să se gîndească la reprezentări de forţe şi la linii de putere, la rezonanţa femtomorfică (femto - prefix pentru 10-15 dintr-o unitate - n.t.) şi cîmpuri de energie.
- Mi-ar veni destul de uşor să te ridic în aer. Cu baloane, manipulări de forţe şi alte alea. Mi-ar fi uşor să o fac de mai multe ori chiar. Dar să te fac să te ridici de fiecare dată cînd vrei tu, prin propriile puteri... că tu asta vrei, nu?

Yagharek încuviinţă din cap. Isaac începu să-şi mîngîie bărbia.
- La naiba...! Da... asta e într-adevăr o ghicitoare... mult mai interesantă.

Isaac începu să se cufunde în calcule numai de el ştiute. Îşi aminti prozaic că nu avea angajamente pentru perioada imediat următoare, ceea ce însemna că s-ar fi putut ocupa o vreme de cercetare. Apoi evaluă importanţa şi urgenţa celor ce se aflau deja în lucru. Vreo două amărîte de analize de compuşi pe care le putea amîna la nesfîrşit; o promisiune făcută cu jumătate de gură de a sintetiza un elixir sau două - chestii uşor de contramandat... în afară de cercetarea lui personală asupra acva-meşteşugului vodyanoi. Pe care îl putea amîna.

Nu, nu, nu! se contrazise el singur. Nu trebuie să dau deoparte acva-meşteşugul... Cele două cercetări pot fi integrate! Amîndouă se referă la manipularea elementelor, la comportamentul lor aberant... lichide care păstrează forma, materie dură care invadează aerul... trebuie să fie o legătură aici... o variabilă comună...

Făcu eforturi să revină la realitate, fiind brusc conştient că Yagharek îl privea cu nerăbdare.
- Sînt interesat de problema ta, spuse el simplu.

Imediat, Yagharek duse mîna la pungă. Scoase un pumn de pepite de aur de formă neregulată. Isaac făcu ochii mari.
- O... mulţumesc. Am să accept ceva pentru cheltuieli, ore de lucru...

Yagharek îi puse în mînă toată punga.

Isaac se strădui să nu fluiere pe cînd o cîntărea în palmă. Aruncă o privire înăuntru. O grămadă de aur. Era nedemn din partea lui, dar se simţea vrăjit. Acolo erau mai mulţi bani decît văzuse vreodată adunaţi la un loc, destui cît să acopere costul tuturor cercetărilor şi să-i mai şi rămînă de cheltuială luni de zile.

Yagharek nu era priceput în afaceri, ăsta era un lucru sigur. Ar fi putut să-i fi oferit o treime, un sfert din asta şi tot ar fi uimit pe oricine din Mlaştina Bursucului. Ar fi trebuit să păstreze cea mai mare parte şi să-l momească pe Isaac din nou dacă i-ar fi scăzut interesul.

Poate chiar şi-a păstrat cea mai mare parte, gîndi Isaac şi ochii i se făcură şi mai mari.
- Cum dau de tine? făcu Isaac cu ochii încă aţintiţi la aur. Unde locuieşti?

Yagharek clătină din cap şi rămase tăcut.
- Păi trebuie să fiu în stare să te găsesc...
- Am să vin eu la tine, spuse garuda. În fiecare zi, la două zile, în fiecare săptămînă... Am să mă asigur că nu vei uita de mine.
- Nu e nici o primejdie, fii convins. Vrei să-mi spui că nu-ţi pot trimite mesaje?
- Nu ştiu unde o să fiu, Grimnebulin. Mă ascund de oraşul ăsta. Aici sînt vînat. Trebuie să mă mişc în permanenţă.

Isaac ridică neputincios din umeri. Yagharek se ridică să plece.
- Înţelegi ce vreau, Grimnebulin? Nu vreau să beau vreo poţiune. Nu vreau să port un ham. Nu vreau să mă urc în vreo maşinărie. Nu vreau o zi glorioasă în nori, apoi o viaţă legat de pămînt. Vreau să mă faci să mă ridic de la sol la fel de uşor cum treci tu dintr-o cameră în alta. Poţi să faci asta, Grimnebulin?
- Nu ştiu. Isaac vorbea rar. Dar cred că da. Din cîte îmi dau seama, eu sînt cea mai bună şansă a ta. Nu sînt nici chimist, nici biolog, nici taumaturg... sînt un diletant, Yagharek, un amator. Mă privesc ca... Isaac făcu o pauză şi chicoti. Vorbi cu emfază. Mă privesc ca pe staţia principală pentru toate şcolile de gîndire. Precum Staţia Pierzaniei. O cunoşti? Yagharek aprobă din cap. N-ai cum s-o ratezi, nu-i aşa? Al naibii de uriaşă. Isaac bătu darabana peste pîntece, susţinîndu-şi analogia. Toate liniile ferate se întîlnesc acolo - Linia Sud, Linia Dreaptă, Linia Verso, Linia Capului şi Linia Scufundată; totul trebuie să treacă pe acolo. E ca şi mine. Asta e treaba mea. Astfel de savant sînt eu. Sînt cinstit cu tine. Cred că de asta ai tu nevoie.

Yagharek încuviinţă. Chipul lui de prădător era ascuţit, aspru. Nu se putea citi nici o emoţie. Cuvintele lui trebuiau interpretate. Nu după figură, nici după ochi, nici după ţinută (din nou mîndră şi imperioasă), nici după voce nu-şi dădea seama Isaac de disperarea lui. Ci după cuvinte.
- N-ai decît să fii un diletant, un pseudo-savant, un escroc... Atît timp cît mă faci să mă întorc la cerul meu, Grimnebulin.

Yagharek se aplecă şi ridică de jos echipamentul dizgraţios de lemn. Îl prinse în curele de trup fără să pară ruşinat, în ciuda situaţiei lipsite de demnitate. Isaac îl privi pe Yagharek aruncîndu-şi mantia pe spate şi coborînd încet treptele.

Isaac se aplecă cu grijă peste balustradă şi privi în spaţiul prăfuit. Yagharek grăbi pasul pe lîngă maşinăria nemişcată, pe lîngă teancurile dezordonate de hîrtii şi scaune şi table de scris. Razele de lumină care trecuseră prin pereţii găuriţi de vreme nu mai erau acolo. Soarele coborîse dincolo de clădirile aflate în faţa depozitului lui Isaac, blocat de rînduri masive de cărămidă, alunecînd într-o parte a Oraşului Vechi, luminînd părţile ascunse ale Munţilor Pantofului, ale Vîrfului Spinării şi ale stîncilor Trecătorii Pocăitului, prelungind umbrele zdrenţuite ale pămîntului departe spre răsărit de Noul Crobuzon.

Cînd Yagharek deschise uşa, ieşi pe o stradă cuprinsă de umbre.


Isaac lucră pînă tîrziu în noapte.

De îndată ce Yagharek plecă, Isaac deschise fereastra şi atîrnă un cordon mare roşu de cuiele bătute în cărămidă. Mută maşina grea de calculat din mijlocul biroului alături pe podea. Teancuri de cartele de programare se vărsară din raftul de depozitare pe jos. Isaac trase o înjurătură. Le ordonă şi le puse înapoi în teanc. Apoi îşi duse maşina de scris pe birou şi începu să scrie o listă. Din cînd în cînd sărea în picioare şi se repezea la rafturile de cărţi improvizate, sau căuta prin teancurile de cărţi de pe podea pînă ce găsea volumul care îl interesa. Îl aducea la birou şi îl răsfoia de la coadă, căutînd bibliografia.

Copie laborios detalii, împungînd cu două degete tastele maşinii.

Pe măsură ce scria, parametrii planului său se tot complicau. Căută mai multe şi mai multe cărţi, cu ochii din ce în ce mai mari pe măsură ce descoperea potenţialul acestei cercetări.

Pînă la urmă se opri şi se aşeză pe scaun, cugetînd. Apucă în grabă nişte foi şi mîzgăli cîteva diagrame: hărţi mentale, planuri de acţiune.

Se întorcea din nou şi din nou la acelaşi model. Un triunghi, cu o cruce plantată ferm în centru. Nu se putea abţine să nu rînjească.
- Îmi place..., murmură el.

Se auzi un ciocănit la fereastră. Se ridică şi se grăbi într-acolo.

Un chip stacojiu tîmp se holba la Isaac de afară. Două coarne scurte îi ieşeau din bărbia proeminentă, creste şi cucuie de os imitau fără prea mult succes o coafură. Ochii apoşi priveau de deasupra unui rînjet deformat.

Isaac deschise fereastra în crepusculul care se transforma rapid în noapte. Pe apa Molimei se auziră claxoane enervate venind dinspre navele industriale care se căzneau să treacă una pe lîngă alta. Creatura căţărată pe pervazul ferestrei lui Isaac sări prin cadru, sprijinindu-se în mîinile crispate.
- Sara bună, căpitanu! bolborosi ea. Accentul îi era puternic şi ciudat. Văzui chestia roşie, năframa atîrnată... Îmi zîsei: Tre să merg la şefu! Creatura făcu din ochi şi lătră un chicotit prostesc. Ce să fac pentru mata, căpitanu? La picioarele tale.
- Bună seara, CinăÎnDoi. Mi-ai primit mesajul.

Creatura fîlfîi din aripile roşii de liliac.

CinăÎnDoi era un gargui. Cu pieptul umflat ca al unei păsări ghemuite, cu braţe groase ca ale unui pitic sub aripile acelea urîte, garguii bîntuiau cerul Noului Crobuzon. Foloseau mîinile drept picioare, braţele ieşindu-le de la baza trupului îndesat, ca picioarele unui corb. Puteau face cîţiva paşi împiedicaţi, ţopăind pe palme, dacă se aşezau pe undeva, dar preferau să plutească deasupra oraşului, ţipînd şi coborînd în picaj şi necăjind trecătorii cu înjurături.

Garguii erau mai inteligenţi decît cîinii sau maimuţele, dar în mod sigur mai puţin decît oamenii. Hrana lor intelectuală era formată din lucrări porcoase şi comedii ieftine şi gunoaie, îşi puneau nume unul altuia fără să le înţeleagă, luate din cîntece populare şi cataloage de mobilă şi cărţi aruncate pe care abia puteau să le citească. Sora lui CinăÎnDoi, Isaac ştia asta, purta numele de GîtDeSticlă; unul dintre fiii lui - Scabie.

Garguii trăiau în mii şi mii de cotloane, prin poduri şi magazii şi pe după depozite. Mulţi îşi duceau viaţa la marginea oraşului. Movilele uriaşe de gunoi de la marginea cartierelor Cupa de Piatră şi Vlagă Deşartă, cîmpul de gunoaie de pe malul rîului în Cotitura Zgîrciului, toate colcăiau de gargui care se hîrjoneau şi rîdeau, se adăpau din canale stătute şi se împerecheau în aer şi pe pămînt. Unii, precum CinăÎnDoi, mai prindeau cîte o slujbuliţă. Cînd se vedeau atîrnate eşarfe de acoperiş sau semne cu cretă în dreptul podurilor, probabil cineva chema un gargui să-i dea ceva de treabă.

Isaac scormoni prin buzunar şi scoase un şekel.
- Vrei să cîştigi asta, CinăÎnDoi?
- Cum să nu, căpitane! strigă CinăÎnDoi. Ferea jos! adaugă el şi se uşură cu zgomot. Găinaţul se împrăştie în stradă. CinăÎnDoi rîse cu poftă.

Isaac îi întinse lista pe care o făcuse, strînsă sul.
- Du asta la biblioteca universităţii. O ştii? Dincolo de rîu? Bine. E deschisă pînă tîrziu, trebuie să o găseşti deschisă. Dă asta bibliotecarului. Am semnat-o, aşa că nu ar trebui să ai probleme. O să-ţi dea nişte cărţi. Crezi că le poţi aduce aici? Vor fi destul de grele.
- Nici un bai, căpitane! CinăÎnDoi umflă pieptul ca un cocoş. Mi-s vînjos!
- Bine. Dacă reuşeşti să faci totul dintr-un singur transport îţi mai dau nişte biştari.

CinăÎnDoi prinse lista în gheare şi se întoarse să plece cu un strigăt copilăresc, cînd Isaac îl prinse de capătul aripii. Garguiul se întoarse, surprins.
- Necaz, şefu?
- Nu, nu...

Isaac îi studia aripile gînditor. Deschise şi închise aripile masive ale lui CinăÎnDoi cu blîndeţe. Sub pielea de un roşu aprins, bătătorită şi groasă ca o piele tăbăcită, Isaac putea simţi muşchii specializaţi pentru zbor. Mişcarea lor era de o magnifică economie. Răsuci aripa în cerc şi simţi mişcarea de vîslă care trimitea aerul sub trupul garguiului. CinăÎnDoi chicoti.
- Căpitane, mă gîdili! Împieliţatule! strigă el.

Isaac se întinse după o bucată de hîrtie, uitînd preţ de o clipă că îl tîra după el pe CinăÎnDoi. Îşi imagina aripa garguiului reprezentată matematic, sub formă de planuri simple.
- CinăÎnDoi... să-ţi spun ceva. Cînd te întorci îţi mai dau un şekel dacă mă laşi să-ţi fac cîteva heliotipii şi să te supun la vreo două experimente. Durează doar vreo jumătate de oră. Ce zici?
- Şubi-dubi, căpitane!

CinăÎnDoi sări pe pervazul ferestrei şi se aruncă fără zgomot în lumina slabă a crepusculului. Isaac miji ochii, studiind mişcarea rotită a aripilor, privi muşchii aceia puternici unici la zburătoare menţinînd în aer cele vreo treizeci şi cinci de kilograme de carne şi os.

Cînd CinăÎnDoi dispăru din raza lui vizuală, Isaac se aşeză şi făcu la repezeală o altă listă, de această dată scrisă de mînă.

Cercetare, scrise el în partea de sus a paginii. Apoi dedesubt: fizică; gravitaţie; forţe/planuri/vectori; CÎMPURI UNIFICATE. Şi ceva mai jos scrise: Zbor i) natural ii)taumaturgic iii)chimico-fizic iv) combinat v) altele.

În sfîrşit, subliniat şi cu majuscule, scrise FIZIONOMIA ZBORULUI.

Se lăsă pe spate, nu relaxat, ci gata să sară în sus. Fredona fără noimă. Era entuziasmat pînă la disperare.

Pipăi pe sub pat după o carte, un volum vechi, enorm. Îl lăsă să cadă pe birou cu un duduit greu. Coperta era imprimată în relief cu foiţă de aur fals.

Bestiariul Înţeleptului Potenţial: Rasele Gînditoare din Bas-Lag.

Isaac mîngîie coperta lucrării clasice a lui Shacrestialchit, tradusă din limba vodyanoi Lubbock şi actualizată în urmă cu o sută de ani de Benkerby Carnadine, negustor uman, călător şi învăţat al Noului Crobuzon. Deseori retipărită şi imitată, dar încă nedepăşită. Isaac strecură degetul la litera G a indexului şi răsfoi paginile pînă ce dădu peste o schiţă în acuarelă a unei păsări Cymek cu care începea eseul despre garuda.

Cum lumina se făcea tot mai slabă în încăpere, porni lampa cu gaz şi se aşeză la birou. Afară, în răcoarea serii, departe spre răsărit, CinăÎnDoi bătea greoi din aripi ţinînd în mîini sacul cu cărţi ce se bălăngănea sub el. Putea zări lucirea flăcării de gaz din biroul lui Isaac şi sub ea, dincolo de fereastră, lumina gălbuie a lămpii de pe stradă. Un şuvoi de insecte nocturne spiralau în jurul ei, găsind uneori o crăpătură în sticla protectoare şi aruncîndu-se sinucigaş în lumină cu o scînteiere. Rămăşiţele lor carbonizate se depuneau ca un praf pe fundul lămpii.

Lampa era un far în oraşul acela duşmănos, ghidînd garguiul peste rîu şi îndepărtîndu-l de teritoriul prădătorilor de noapte.


În acest oraş, cei care arată ca mine nu sînt ca mine. Am făcut odată greşeala (obosit şi înfricoşat şi disperat după ajutor) să mă îndoiesc de asta.

Caut un loc să mă ascund, caut de mîncare şi adăpost cald pentru noapte şi loc ferit de privirile care cad asupra mea de fiecare dată cînd pun piciorul în stradă. Am văzut un tînăr fugind, alergînd cu uşurinţă de-a lungul pasajelor înguste dintre casele dărăpănate. Mai-mai să-mi pocnească inima. Am strigat la el, la băiatul acela de aceeaşi teapă cu mine, am strigat în limba deşertului... şi el mi-a aruncat o privire şi şi-a desfăcut aripile şi a deschis ciocul, pornind să rîdă murdar.

M-a înjurat cu un croncănit animalic. Laringele lui se chinuia să formeze sunete umane. Am strigat la el dar nu m-a înţeles. A zbierat ceva în urmă şi cîţiva pui de om au ieşit de prin cotloane, ca nişte fantome. Copilul acela cu ochi aprinşi a gesticulat spre mine şi a strigat blesteme vorbite prea repede ca să le înţeleg. Şi ceilalţi, tovarăşii lui, vagabonzii aceia cu feţele murdare, acele creaturi primejdioase brutalizate imorale cu feţele pişcate şi pantaloni cîrpiţi, stropiţi cu noroi, fete în cămăşoaie pătate şi băieţi cu geci prea mari pentru ei, au cules pietre de pe jos şi le-au aruncat spre locul unde stăteam, în umbra acelui prag de uşă în ruină.

Şi băieţelul pe care nu am să-l numesc garuda, care nu era altceva decît un om cu aripi şi pene, micuţul rătăcit a aruncat pietre laolaltă cu tovarăşii lui şi a rîs şi a spart ferestre în spatele meu şi m-a înjurat.

Mi-am dat seama atunci că sînt singur.


Şi tot aşa, ştiu că trebuie să trăiesc fără resentimente pentru această izolare. Că nu am să mai vorbesc cu nici o creatură limba mea.

Am pornit la scormonit după căderea nopţii cînd oraşul se linişteşte şi devine introspectiv. Eram ca un intrus în visele lui eterogene. Am venit cu bezna, trăiesc în beznă. Strălucirea sălbatică a deşertului e ca o legendă pe care am auzit-o cu mult timp în urmă. Existenţa mea devine nocturnă. Credinţele mele se schimbă.

Am traversat străzi ca nişte rîuri întunecate curgînd printre maluri găunoase de cărămidă. Luna şi fiice ei minuscule luceau stins. Adieri reci se prelingeau ca melasa dinspre dealuri şi munţi şi înfundau oraşul cu gunoaie luate de vînt. Am împărţit frăţeşte străzile cu bucăţile de hîrtie bezmetice şi cu vîrtejurile de praf, cu cocoloaşele de mizerie care treceau ca nişte furi pe sub streşini şi pe lîngă uşi.

Îmi amintesc de vînturile din deşert: Khamsin-ul care pîrjolea pămîntul ca un foc fără fum; Fohm-ul care izbucnea din coastele aprinse ale munţilor, de parcă ar fi vrut să te ia prin surprindere; şiretul Simoom care se strecura prin foile de cort şi prin uşile bibliotecii.

Vînturile acestui oraş sînt de un soi mai melancolic. Ele explorează ca nişte fantome, pîndind pe la ferestrele luminate cu gaz. Sîntem de-o teapă, vînturile oraşului şi cu mine. Rătăcim împreună.

Am găsit împreună cerşetori adormiţi care se ţineau unul pe altul în braţe şi tînjeau după căldură ca nişte creaturi jalnice, forţaţi să coboare pe scara evoluţiei din pricina sărăciei.

Am văzut împreună rondurile de noapte ale oraşului pescuind morţii din rîu. Oamenii miliţiei cu costume închise la culoare împingînd cu căngile trupurile umflate cu ochii scoşi din orbitele pline de sînge uscat.

Am privit împreună creaturi mutante tîrîndu-se din canale în lumina stelelor şi şoptindu-şi timid una alteia, desenînd hărţi şi mesaje în noroiul împuţit.

Am stat cu vîntul alături şi am văzut cruzimi şi răutăţi.


Cicatricile şi cioturile mă mănîncă. Uit greutatea, alunecarea, mişcarea aripilor. Dacă n-aş fi fost un garuda m-aş fi rugat. Dar nu am să mă înjosesc dinaintea spiritelor arogante.

Cîteodată îmi fac drum spre depozitul unde Grimnebulin citeşte şi scrie şi desenează, mă caţăr fără zgomot pe acoperiş şi mă întind pe spate peste ţigle. Gîndul la toată acea energie a minţii lui canalizată către zbor, către zborul meu, către eliberare, mai îndulceşte mîncărimea din spatele meu ruinat. Vîntul mă izbeşte mai tare cînd sînt aici: se simte trădat. Ştie că dacă mă împlinesc îşi va pierde tovarăşul de noapte cu care să rătăcească prin labirintul de cărămidă al Noului Crobuzon. Aşa că mă pedepseşte atunci cînd stau întins acolo, ameninţînd să mă răstoarne brusc în rîul împuţit, mi se prinde în pene, avertizîndu-mă să nu îl părăsesc; dar eu mă prind de acoperiş cu ghearele şi las ca vibraţiile vindecătoare să treacă din mintea lui Grimnebulin prin ţigla veche în carnea mea suferindă.

Dorm sub arcadele viaductelor peste care trec liniile ferate bubuitoare.

Mănînc orice lucru organic ce nu mă poate ucide.

Mă ascund ca un parazit în pielea acestui oraş bătrîn care sforăie şi scapă vînturi şi mormăie şi se scarpină şi se umflă şi devine tot mai bubos şi mai greţos cu vîrsta.

Cîteodată mă urc pe vîrful turnurilor uriaşe care ies ca ţepii unui arici din spatele oraşului. Sus în aerul rarefiat vînturile îşi pierd curiozitatea melancolică de la nivelul străzii. Abandonează obrăznicia de la etajul al doilea. Stîrnite de turnurile care străpung dincolo de bolta de lumină a oraşului - lumina intensă a lămpilor cu carbid, lumina roşiatică afumată a lămpilor cu ulei, lumina clipitoare, tremurătoare a lămpilor cu gaz, toate paznici anarhici împotriva întunericului - vînturile se bucură şi se joacă.

Îmi pot înfige ghearele în marginea acoperişului unei clădiri şi îmi pot desface braţele să simt palele vîntului turbulent şi pot închide ochii să-mi amintesc, pentru o clipă, cum este să zbori.

---

Colecţia fiction.ro a Editurii Tritonic, ca şi revista cu acelaşi nume, îşi propune să aducă în faţa publicului românesc literatura fantastică a momentului la noi şi în lume. Toţi autorii traduşi sînt protagoniştii marilor premii din ultimii ani: Hugo, Nebula, World Fantasy. Nu sînt neglijaţi scriitorii români, nume de referinţă ale domeniilor F&SF dar şi debutanţi.

Pînă acum, în colecţia fiction.ro au apărut:
 China Miéville - Staţia Pierzaniei (trad. Mihai Samoilă)
 Marian Coman - Nopţi albe, zile negre
 Roxana Brînceanu - Sharia
 China Miéville - Cicatricea (trad. Mihai Samoilă)
 Michael Haulică - Aşteptînd-o pe Sara
 Neil Gaiman - Zei americani (trad. Liviu Radu)
 revista fiction.ro nr. 1 şi 2

În curînd:
 M. John Harrison - Viriconium (trad. Mircea Pricăjan)
 Costi Gurgu - Reţetarium

Sîmbătă 25 martie 2006, ora 17.00, la magazinul Diverta din Plaza România, Editura Tritonic organizează o întîlnire cu autorii români şi traducătorii volumelor din colecţia fiction.ro. Participă: Roxana Brînceanu, Marian Coman, Michael Haulică, Liviu Radu, Mihai Samoilă. Invitaţi: Lucia Simona Dinescu şi Florin Pîtea.