Plus-Minus / Super-puterea

În perioada 28 martie - 15 aprilie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Despre mine. Eu. Al meu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Gimnazială "Sf. Calinic de la Cernica", Liceul Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes", Liceul Tehnologic "Antim Ivireanu".
 
 Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.


Eu sunt Bianca, am 12 ani și îmi place să îmi petrec timpul cu prietenele mele. Cele mai mici frici ale mele sunt legate de înălțime și de pisici. Sunt pasionată de a colecționa amintiri alături de oameni dragi. Sunt prietenoasă, veselă, amuzantă și foarte curioasă, dar și foarte drăguță.


Bianca este o fată drăguță, cuminte, prietenoasă. Îi place să meargă în aventuri alături de prietenii ei și să își creeze amintiri noi. Dar are și ea defectele ei, ca orice persoană: îi este frică să fie respinsă pentru că, după cum zice ea, a trăit o traumă la vârsta de 7 ani. Atunci s-a dus ea fericită la o fetiță în parc și a întrebat-o dacă vrea să fie prietena ei, iar fetița a zis nu. Dar a trecut peste.

Nu îi place să fie judecată sau să i se spună ce să facă. I se pare greșit să judeci persoane, mai ales când nu le cunoști.

Dar cel mai mult urăște să i se spună "Bianca" și nu Bia, Bibi, Bibilica. Vrea să încerce să fie cât mai perfectă și să nu greșească, dar când lucrurile nu merg conform planurilor, se cam supără. Cu toate astea, mereu își aduce aminte de faptul că supărarea nu ajută cu nimic pe termen lung.


E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 9:00. Mă dau jos din pat și realizez că pisica mea se uită la mine și îmi spune:
- Bună dimineața, mai așteptăm mult să te trezești?

Eu țip speriată și realizez că DA! Asta e super-puterea mea. Mami vine speriată la mine în cameră și mă întreabă:
- Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
- Tu auzi ce aud și eu?
- Păi ce ar trebui să aud? O aud pe Ficus mieunând, atât.

În gândul meu: cred că ar fi mai bine ca mami să nu știe.
- Deci, ce s-a întâmplat?
- Nimic... Mi s-a părut că am auzit ceva.
- Ah, ok, dar să nu mai țipi așa. Chiar m-am speriat, și, apropo, să nu uiți că azi mergi cu clasa în excursie la Zoo.

În gândul meu: trebuie să am grijă să nu se afle. Dar cum o să fac asta dacă fix azi merg la Zoo?! Nu-i nimic, mă descurc eu.

Plecarea din fața școlii cu autocarul era la ora 12. Cum fac o oră până la școală, decid să mă pregătesc de plecare. Mă îmbrac într-o pereche de blugi puțin rupți, albaștri deschis, un top negru peste care am pus un hanorac roșu deschis și am accesorizat outfit-ul cu o bandă neagră pe post de bentiță, o pereche de cercei cu pietricele roz prăfuit, un pic de rimel, un gloss de buze magenta și... gata de plecare.

Pornesc spre școală cu gândul de a face un plan pentru a-mi controla super-puterea. Ajung în fața școlii, mă urc în autocar și pornim spre ZOO. Ajungem acolo la 12:30.

Când am ajuns la intrare nu am auzit nimic. Apoi, deodată, am început să aud tot felul de voci. Super-puterea mea intră în acțiune. Mă uit în jur și îmi dau seama că toate animalele vorbeau lucruri simple... pentru niște animale.
Tigrul: O, super, încă un vizitator.
Ghepardul: Ce plictiseală e pe aici.
Căprioara: Dacă o să mă atace cineva...
Etc. Etc.
Dar când am trecut pe lângă maimuțe, am auzit: Ajutorrrrrr!
Întorc capul spre cușca în care stăteau și văd un pui cățărat în copac, țipând:
- Ajutorrrrrr!

Mă apropii de gard și întreb:
- Ce ai pățit? De ce țipi după ajutor?
- Mă poți înțelege? Cum?
- Nu contează asta. Spune-mi ce ai pățit.
- Păi... sunt bolnavă. Am nevoie de un tratament, dar nimeni nu mă înțelege.
- Îmi pare rău că ești bolnavă, o să merg să găsesc pe cineva care lucrează aici și o să îi povestesc tot ce mi-ai spus. O să fac tot posibilul să te salvez.

Am plecat să caut pe cineva și am găsit o doamnă, căreia a trebuit să îi explic ce și cum și, spre surprinderea mea, chiar m-a crezut, a luat puiul și l-a dus la veterinar.

Ajung înapoi acasă. Mă simt fericită că am putut salva maimuțica, dar în același timp nu aș putea să trăiesc având tot timpul grijă să nu mă dau în vileag.