Față în față. Eu & Coronavirus / Scrisoare pentru mine / Mă revolt

În perioada 28 martie - 15 aprilie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Despre mine. Eu. Al meu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Gimnazială "Sf. Calinic de la Cernica", Liceul Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes", Liceul Tehnologic "Antim Ivireanu".
 
 Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.


Mă numesc Tania și consider că mereu am ceva de arătat celor din jur prin pasiunile mele, lucrurile care mă fac fericită și toate amintirile frumoase cu oamenii dragi mie. În fiecare zi, mă bucur împreună cu prietenii mei de momentele frumoase, de toate activitățile pe care le facem împreună, dar nu și de momentele mai puțin plăcute prin care trecem împreună.


Salut! După toate cele întâmplate în ultimii 2 ani, mie nu îmi prea pare bine să te cunosc. Înainte să aflu de existența ta, era mult mai bine. Mă bucuram cu adevărat de viață și eram fericită să cunosc persoane noi. Știu destule despre tine, încât deja îmi doresc să dispari. Asta nu este doar părerea mea, ci și a celorlalți din jur. Ai pus multe piedici în viețile noastre și nu am mai putut să realizăm multe lucruri care înainte păreau lucruri obișnuite. Dar zilele astea toată lumea se ferește să ia contact cu tine, sau măcar să audă despre ce daune provoci prin locurile pe unde te duci. Pentru toată lumea au fost doi ani cu mai multe coborâșuri decât urcușuri, destul de intenși. A trebuit de fiecare dată să ne gândim înainte să facem ceva, să mergem undeva, sau chiar să vorbim cu cineva. În schimb, despre tine nu știu ce să zic. A părut o vreme în care tu ți-ai făcut de cap, te-ai distrat și ai uitat de tot ce ai provocat în jurul tău. Toți se temeau de tine. Unii încă o fac, pentru că nu au uitat că ai fost inamicul numărul 1 cu adevărat în acești ultimi doi ani. Fix atunci când nu ne așteptam, tu ai venit. Dar, ca să fiu sinceră cu tine, nimeni nu te-a primit cu brațele deschise. Primele două luni au fost groaznice. Nici tu nu te-ai simți foarte bine dacă cineva te-ar închide în casă. Nu a fost cazul în privința ta. Nimeni nu te putea vedea. Toți încercau să te oprească într-un fel sau altul, dar nu reușeau. Eu am simțit că mi-ai luat libertatea de a vizita atâtea locuri frumoase. Nici cu persoanele apropiate nu m-am mai întâlnit, de frică că tu ai fi cu ei. Am observat că ți-ai făcut mulți "prieteni", din toată lumea, chiar dacă a fost greu să îi reții pe toți. Chiar și pe mine m-ai afectat, mi-am văzut familia cum este forțată să stea împreună cu tine. Te-am simțit, chiar dacă nu am avut niciodată ocazia să te întâlnesc. A trecut mult timp și am început să mă "obișnuiesc" cu tine, chiar dacă îmi doresc din tot sufletul să dispari. Pentru tine ar fi rău, dar pentru noi ar fi o binecuvântare. Tu nu cred că ai simțit vreodată cum este să simți că unele vise nu ți se vor mai împlini din cauza cuiva sau a ceva, dar asta este ce ai făcut tu în viețile noastre. Poate singurul lucru pentru care ar trebui să îți mulțumesc ar fi că am petrecut mai mult timp cu persoanele apropiate și am învățat cu adevărat să apreciez timpul cu acestea. Trei cuvinte care ar fi perfecte pentru descrierea ta ar fi "frică", "dezamăgire" și cu siguranță: "schimbare"...


Bucureșți, camera ta, 13 aprilie 2022

Dragă Tania la 5 ani,

Știu că ai 5 ani și o să pară ciudat să spun asta, dar eu sunt tot Tania, Tania din viitor. Îți scriu gândurile mele pentru a-ți povesti cum a fost viața mea, oarecum și a ta până acum.

Știu că anul acesta vei începe școala și îmi amintesc cum eram puțin speriată că voi cunoaște atâția oameni noi și va trebui să trec în rândul copiilor mari, chiar dacă aveam doar 5 ani și 8 luni. Însă totul a fost bine. M-am acomodat foarte repede. Am avut parte de cea mai bună învățătoare și, pentru a te face să te simți mai bine, să trec prin școala primară a fost o experiență grozavă. Nu este nevoie să te temi. Îți vei face mulți prieteni și nu îți vei mai dori ca în unele zile să părăseșți clădirea respectivă. După câțiva ani de învățat acolo, deja mă simțeam ca acasă. Mă acomodasem foarte bine cu sala de clasă, cu toți colegii și chiar cu scaunul meu și banca mea în care am stat trei ani la rând.

Școala primară s-a terminat și am pășit bucuroasă în clasa a cincea, chiar dacă urma să fie foarte diferit. Urma să avem profesori noi și știam deja că va trebui să mă acomodez cu fiecare stil de predare. Asta am și făcut. Totuși, au existat și cazuri particulare, unde a durat puțin mai mult. Una dintre ele este doamna de tehnologie. Nu toți profesorii sunt la fel, dar trebuie să îți spun care este cea mai bună dintre toți: doamna de matematică. Îmi aduc aminte cum, exact la vârsta pe care o ai acum, am început să iubesc matematica. Și nimic nu s-a schimbat de atunci. Încă îmi plac cifrele și numerele, dar mai nou și literele. Îmi place foarte mult să scriu povești, compuneri, eseuri despre tot felul de lucruri pe care mi le imaginez. Iar asta a devenit realitate chiar în acest an în care îți scriu această scrisoare, anul 2022, prezentul meu. Sunt în clasa a șasea și în momentul acesta sunt la un atelier de scriere dramatică. O să îți placă foarte mult.

Sper că această lungă scrisoare nu te-a plictisit, căci mie nu mi-a luat mult timp să o scriu. A fost foarte simplu să îmi amintesc toate aceste momente frumoase din viața mea. Sunt sigură că ție îți va lua în schimb mai mult timp să o citești. După ce o faci, trimite-mi și tu niște gânduri, pentru că sunt sigură că te descurci puțin mai bine la scris decât la citit!

Cu dragoste,
Tania din viitor!


Nu îmi place să fiu mințită. Acesta ar fi dreptul pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l aibă. Chiar dacă s-a întâmplat acum mult timp, încă îmi pot aminti și astăzi ce s-a întâmplat. Probabil pentru că eram atât de mică, în jurul vârstei de 7 ani, această amintire mai puțin fericită s-a "lipit" de mine până în prezent, când o pot repovesti.

Este o zi de primăvară. Mă îndrept spre cursurile de dans împreună cu mama. Depășim toate străduțele și ajungem în dreptul clădirii. Sunt atât de încântată să îmi văd prietenii și colegii, căci nu i-am mai văzut de câteva săptămâni. A fost o vacanță de Paște foarte lungă și mi se făcuse tare dor de ei. Iau echipamentul din mâna mamei, îi fac cu mâna și alerg încântată spre clădire.

Deschid ușa și încerc să găsesc sala 27, sala în care dintotdeauna dansăm împreună cu colegii de dans și cu domnișoara Iris, profesoara noastră. În sfârșit ajung acolo. O văd pe Raisa, colega și prietena mea de doi ani, de când ambele urmăm cursurile de dans. Este atât de bine să o văd. Alerg spre ea și dau să o îmbrățișez. Dar observ un lucru ciudat. Nu zâmbește cum o făcea de obicei când mă vedea. Ea era cea care întârzia puțin și, când mă vedea în sală, alerga spre mine să mă surprindă. Mă gândeam să fac eu asta azi. Însă ceva se întâmplase. Nu am mai văzut-o așa niciodată, încruntată și supărată.

O cunosc pe Raisa de doi ani. Chiar dacă ambele aveam pe atunci doar 5 ani, părea că s-a format o prietenie foarte strânsă între noi. Nu știam la acea vârstă ce înseamnă un prieten adevărat, dar se pare că am descoperit tot în ea, sau cel puțin așa credeam eu. Este o persoană mai mereu veselă, zâmbitoare, energică și plină de viață. Are părul brunet, lung și cârlionțat, ochii albaștri și îi plac tare mult fustițele bufante, pe care le îmbracă la cursurile de dans. Are o întreagă colecție: roz, mov, turcoaz, verde, galben, alb, negru și toate celelalte nuanțe pe care ți le poți imagina. Desigur, la fiecare oră de dans îmi împrumută și mie una, pentru a avea mai mult spor la dans.

Dar ar mai fi ceva. Prima dată când am pășit în acea sală de dans, la vârsta de 5 ani, nu mi-a plăcut atât de mult de ea. Credeam că nu aș putea fi niciodată prietena ei, pentru că părea diferită, mult mai matură decât mine, cu nasul pe sus și puțin răutăcioasă cu cei din jur. Și pentru că venise doar cu câteva zile înaintea mea, eu deja credeam că este expertă în dans. Astea sunt lucrurile la care mă gândesc în timp ce stau pe jos de una singură, în celălalt capăt al sălii. O văd că se uită la mine. Spune un "bună". Când în sfârșit o aud spunând ceva, aștept să continue, dar se oprește. Pare forțată să vorbească cu mine. Stau în continuare pe jos și aștept să vină domnișoara Iris, când văd că Raisa nu are de gând să îmi mai spună ceva. Uit complet că încă mulți copii mai au de venit, căci sunt prea concentrată pe situația actuală. Încep să vină unul câte unul, dar eu nu îmi mișc privirea de pe Raisa. Dintr-o dată, văd că i se pune un zâmbet pe chip și mă ridic de pe jos. Mă îndrept cu pași mărunți spre ea, dar realizez că motivul pentru care zâmbea este pentru că în sala intră Miruna. Se repede să o ia în brațe pe Raisa și această exclamă fericită: "Miruna! Te așteptam să vii!". Probabil credea că nu voi auzi, dar am auzit, căci nu mai eram atât de departe de ele.

Încep să mă apropii și mai tare. Mă gândesc că dacă încep să vorbesc și eu cu ele va fi mai bine. Miruna este încântată să mă vadă, deci înseamnă că doar Raisa este supărată pe mine. Încep să mă gândesc dacă am făcut ceva greșit, chiar dacă nu îmi pot aminti nimic. Marțea trecută, când am avut ultimul curs de dans, nu era așa. Pentru că era pentru prima dată când m-am simțit puțin exclusă, încep să mă simt puțin mai rău. Tot entuziasmul meu dispare ușor, ușor. Simt că mă doare puțin burta. Îmi dau seama că exagerez, dar nu știu ce să fac. Urăsc ca oamenii să fie supărați pe mine fără niciun motiv. Poate că ar trebui să o întreb ce s-a întâmplat. Mă apropii de ea și o întreb de ce nu vorbește cu mine. Raisa îmi răspunde pe un ton puțin supărat: "Nu mai vreau să împart fustițele mele cu tine!". După ce aud ce tocmai a spus, încerc să mă gândesc ce ar trebui să spun. Încep să râd. Chiar dacă un copil de 7 ani, la ce tocmai a auzit s-ar supăra și mai tare și ar spune că este cea mai groaznică persoană de pe planetă, eu, fără să știu de ce, am pufnit în râs. Chiar dacă acum trei secunde eram devastată de faptul că cea mai bună prietenă nu mă mai bagă în seamă, dintr-o dată, fără să știu motivul, după ce trece faza râsului încep să îmi dau seama de un lucru foarte important.

Poți face pe cineva să sufere foarte ușor nici măcar știind motivul, dar ține de acel cineva să își dea seama dacă merită. Prin atitudinea sa poate schimba situația și îl poate face pe cel vinovat să regrete, să-și dea seama că a greșit și să își ceară iertare. Așa s-a întâmplat și cu Raisa. Și-a dat seama că era un motiv prostesc pentru care m-a făcut pe mine să mă simt vinovată și ne-am împăcat imediat. Au mai fost multe situații asemănătoare și sunt sigură că vor mai fi, dar trebuie mereu să știi că de ține tine să schimbi ceva.