Super-puterea / Mă revolt

În perioada 28 martie - 15 aprilie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Despre mine. Eu. Al meu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Școala Gimnazială "Sf. Calinic de la Cernica", Liceul Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes", Liceul Tehnologic "Antim Ivireanu".
 
 Un grup de 30 de elevi din clasele a VI-a și a VII-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog și scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri, experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul rezultat al fiecărui copil participant la ateliere.


Numele meu este Sanda. În opinia mea, cu cititul îți dezvolți imaginația, de aceea îmi place să citesc. De când mă știu, trăiesc în București. Un lucru care mi-ar plăcea ar fi să stau în pădure, într-o zi ploioasă, și să privesc animalele cum stau în habitatul lor natural.


Toți copacii se întind spre necunoscut. Se aude o melodie bizară din cer. E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 5:00. Mă dau jos din pat și realizez că nu sunt în camera mea. Mă îndrept spre geam și îmi dau seama că nici măcar nu mă aflu în lumea mea. Copacii au frunze colorate de zici că este toamnă, luna strălucește pe cer împreună cu mii de stele colorate în turcoaz. Dar cel mai straniu este că în depărtare se vede un munte, iar deasupra lui plutește ceva asemănător cu stâlpii din Grecia Antică. Mă așez pe podea încercând să îmi dau seama de ce mintea îmi tot zice că știu acest loc. După 5 minute realizez că, de fapt, mă aflu într-o lume paralelă, asemănătoare unui joc jucat. Încercând să realizez cum s-a întâmplat asta, o parte mai "interesantă" a minții mele sugerează că am primit puterea de a călători între lumi și am folosit-o în timp ce visam. Ca să fiu sigură că nu visez, îmi mușc limba.
- DA! Asta este puterea mea, zic în gura mare, bazându-mă pe sugestia făcută de propria minte.

Imediat ce zic aceste cuvinte, desigur o altă parte a minții începe să pună întrebări care nu au răspunsuri în acest moment. "De ce sunt aici?", "De ce am superi-puteri?", "Sigur nu e totul un vis? Poate trebuie să îmi mușc limba mai tare.". Din fericire, o parte mai "rezonabilă" din minte are o sugestie pentru a răspunde la întrebări. "Ce ar fi să plecăm afară? Poate găsim niște răspunsuri."

Mă pregătesc să ies. Prin pregătire mă refer la a-mi face curaj. Pornesc spre lumea nouă cu gândul de a găsi răspunsuri și poate de a explora puțin. Știind locul cât de cât, cu ajutorul explorărilor din joc, îmi dau seama unde mă aflu după casele în stil chinezesc, așa că încep să mă îndrept spre orașul principal.

Din fericire nu e multă lume, majoritatea fiind personaje din joc care m-au mai ajutat în lumea virtuală. Având energie de a explora, amân puțin găsirea unor răspunsuri. Mă îndrept spre asociația de aventurieri, sperând că au niște misiuni, până găsesc pe cineva care ar dori să mă ajute. Din fericire mai au 2 misiuni, așa că le iau. Mă îndepărtez pentru a citi misiunile. Apoi deodată zăresc un personaj despre care știam că mai călătorise și prin alte lumi, iar acum e blocat aici. Sperând că mă poate ajuta la găsit răspunsuri, încep conversația fără a o gândi. Trec aproximativ 10 minute în care mă gândesc cum să îi explic că am nevoie de ajutor iar personajul de mai devreme se îndreaptă spre mine și spre copacul cu pietre albastre și frunze aurii.
- Bună iarăși. Eu sunt Tsuki. Ai vrut să îmi zici ceva mai devreme, nu?
- Eu sunt Hikaru. Ah păi... încep eu cu frică, iar corpul începe să tremure. Din câte știu tu ești din altă lume, iar înainte de a fi blocat aici călătoreai și prin alte lumi. Aș dori să știu cum făceai asta, pentru că m-ar putea ajuta.
- Deci să înțeleg că nu vii de aici, nu? Știu pe cineva care te poate ajuta, dar înainte de asta cei de la asociație au zis că tu ai luat ultimele două misiunii. Așa că aș propune să le facem împreună, iar după, plecăm la Haru, persoana de care îți ziceam.

Citim ambii misiunile. Tsuki își scoate harta pentru a vedea care e mai aproape. Una se află în nord, mai exact într-un sat mic, iar a doua e în nord-est, lângă un râu. Trebuie să luptăm. Din fericire nu sunt decât patru monștri, ne scoatem săbiile și începem. Nici nu a durat 5 minute să luptăm, că monștrii au fugit. Acum ne îndreptăm spre Haru.
- Bună, zicem ambii când ajungem.

Haru se uită puțin nedumerit la noi, apoi ei doi se îndreaptă spre o cameră mai îndepărtată, lăsându-mă cu toate gândurile care îmi invadau mintea. Peste câteva minute se întorc cu o mască pictată în alb și albastru, cu urechi lungi, ca de vulpe.
- Această mască te va ajuta să îți controlezi puterile, adică puterea de a călători între lumi, zice Haru.

În următoarea clipă au dispărut, iar eu îmi pun masca pe cap și mă gândesc la lumea din care vin. Super-puterea intră în acțiune. Mă uit în jurul meu și, din fericire, sunt la mine în cameră. Ascund masca și mă arunc în pat, inundat de gânduri. Dacă ar fi să renunț la super-puterea mea, aș renunța doar dacă află cineva sau dacă aceste călătorii ar deveni o obsesie. După o săptămână de gânduri, decid că o să îmi mai folosesc puterea în timpul liber, iar masca o iau mereu cu mine, pentru a fi sigură că e în siguranță.


Toată familia se află în living. Tata începe conversația. Zice că am putea merge într-un parc weekend-ul acesta. Mama este de acord. Când mă întreabă și pe mine, zic că sunt de acord, deși aș vrea să stau acasă. Parcurile mă fac să mă simt inconfortabil. Dar nu vreau să fie supărați pe mine. Trec trei zile și vine weekend-ul. Suntem cu toții în parc. Părinții mei par să se distreze, dar eu încep să mă simt inconfortabil. Aici sunt prea multe persoane, fac multă gălăgie. Aș vrea să le zic părinților că aș dori să plec, dar ei probabil o să încerce să mă convingă să stau și nu voi avea de ales. În plus, starea de bine ar fi distrusă dacă zic asta. Mergem în continuare prin parc. Încep să mă simt rău că nu mă pot bucura ca părinții mei, dar gălăgia mă deranjează foarte mult. Trec două săptămâni. Mă uit în spate la această amintire. Regret că nu am zis nimic. Poate am fi găsit alt loc de vizitat, doar că frica este mereu mai puternică în mine.