A plouat ieri toată ziua și aerul e curat și limpede. E început de septembrie, iar lumina soarelui devine mai blândă și mai aurie. E răcoare și plăcut. Într-un colț de piață o pisică tărcată se spală cu sârg. A căutat și ea soarele, la fel ca mine.
Nu mă grăbesc nicăieri, mă plimb agale, mă uit la clădiri. Caut soarele și oamenii. Și în sfârșit dau de ei. Se deschide o fereastră de la etaj și un domn în cămașă cu carouri scoate capul pe geam. Fumează și privește alene în susul și în josul străzii. Dintr-un gang apare o doamnă în halat de casă și papuci. Halatul e din catifea de culoare vișinie. Doamna are părul roșcat prins în coc și merge cu pași mărunți și iuți spre magazinul alimentar de la mijlocul străzii. Pentru că sunt curioasă să aflu ce cumpără, mă opresc și o aștept să iasă. Nu trece mult și apare cu o pâine și două lame de ras. E veselă, zâmbește și aproape fredonează un cântecel. Dispare imediat într-o curte.
Probabil Mama nu va fi de acord, dar pe mine acest ieșit pe stradă în halat și papuci mă bucură și mă înduioșează. Să ieși din casă în capot este ca o declarație: mă simt bine la mine pe stradă, la mine în cartier, la mine în oraș. Vecinii mă cunosc, m-au văzut și proaspăt coafată, și cu bigudiuri în păr. Mă știu și de frumoasă, și de urâtă, cum ar zice calul lui Harap-Alb.
Mă înveselește apariția halatului vișiniu. Surprind o frântură de conversație pe o fereastră deschisă. Simt miros de mâncare, aud un aparat de radio lăsat deschis. Un cățel cu blană albă stă la fereastră solemn, ca în vitrină. La alte geamuri, obiecte de decor puse la vedere, să mângâie ochiul trecătorului și să-l însenineze. Ghivece, vaze cu flori de plastic, bibelouri de porțelan, un urs de pluș decolorat, cu un ochi lipsă.
Duminica asta bistrițeană îmi aduce aminte de un alt început de toamnă și de Sibiu. La biserica din Piața Mare am descoperit atunci cu uimire și bucurie copilărească puzderie de pernuțe pentru genunchi, cu fețe colorate, tricotate în fel și chip, lăsate pe bănci de stăpânii lor ca niște fanioane. Pernuțe care spuneau o poveste despre o lume: am fost aici astăzi, vom fi și mâine, și, cu puțin noroc, și poimâine. După slujbă o să netezim pernițele astea colorate, o să le scuturăm de praf, o să le așezăm la loc în bănci, o să povestim despre copii și despre vreme, o să facem schimb de rețete de prăjituri. O să plecăm fiecare acasă, dar o să ne întâlnim din nou mâine, sau poate săptămâna viitoare. Pernuțele vor rămâne și ne vor aștepta. Mici semne ale unei comunități care păstrează legături și care face schimb de gesturi binevoitoare. Eu, tu, noi. Ca o țesătură, o plasă de siguranță pentru membrii ei.
Dar să mă întorc la Bistrița! Îmi place dimineața asta de duminică pentru că împărtășește cu mine oameni care se simt acasă în orașul lor, căței și pisici care mă studiază cu oarecare aroganță de la înălțimea ferestrelor de la parter, miros de ouă prăjite, de ardei copți și de cafea, ritmul unui oraș care se dezmorțește domol și se bucură de ziua liberă.
Îmi plac micile orașe transilvane. Îmi place tihna lor, îmi place că încă mai auzi (tot mai puțin și tot mai rar) nemțește și ungurește vorbindu-se pe stradă. Mi-e drag să mă plimb și să mă uit la oameni. Și-aș vrea ca lumea asta să rămână mereu așa: simplă și senină.
Recunosc, sunt preocupată excesiv în ultima vreme de viața mea în oraș. Și mă întreb ce sacrificăm în schimbul unui iluzoriu confort dat de un oraș mare, aglomerat și poluat cum e Clujul. Care înghite lacom timpul celor care-l locuiesc. Nerăbdător, grăbit, zgomotos, gata să te alunge atunci când îi spui că a devenit prea mare, prea arogant, prea scump.
Deocamdată sunt doar întrebări. Și fantezii. Și planuri. Pentru o viață urbană ceva mai previzibilă, mai așezată, eventual mai lipsită de mondenități, dar poate mai cu rost și mai cu miez.
