Elogiul meseriei (pentru că al Nebuniei s-a scris)

La nouăsprezece ani am plecat de acasă cu gândul de a-mi continua studiile fără vreo ambiție profesională prematură. Profesoratul nici nu intra în discuție. Mă credeam cu mari veleități de cititoare până când pronia cerească mi-a arătat cam cum stă treaba cu planurile și controlul. Numărul orelor de franceză și engleză pe care le avusesem în școala generală și liceu se limita la două, dar le socoteam și pe cele făcute cu tanti Sorina, de la care știu engleză. Astfel, mas or menos, mă apropiam cât de cât de un trunchi comun de liceu bilingv sau intensiv.

Am făcut multe alegeri la viața mea. Unele mai bune, altele proaste și unele de-a dreptul îndrăznețe. Dintre toate orașele universitare din țară să vin tocmai la Cluj, de bunăvoie și nesilită de nimeni, și să îmi aleg ca linie de studiu franceză principal, a fost o aroganță pe care am simțit-o pe pielea mea la fiecare examen de Moyen Âge et Renaissence. Deși mi-ar fi plăcut ca acest curs să se finalizeze cu un singur examen, așa cum își dorea orice student, am aprofundat, în ciuda liberului meu arbitru și grație voinței de putere a profesoarei. O proastă înțelegere a sintagmei nietzscheene! După două încercări eșuate, am reușit în cele din urmă să îmi iau rămas bun de la Villon și Ronsard. M-am detașat de toate turnirurile, demoazelele și săbiile vârâte-n pietre, ca să nu mai spun de vrăjitori și caprifoi generatori de conflicte. Trei s-a dovedit a fi numărul perfect cu multiple valențe laice, nu doar cristice. Partea bună e că încă mai pot citi în langue d'Oc, că nu am rămas saturniană și că nu am terminat română-franceză care, conform bârfelor, ar fi fost cea mai inchizitorială secție de la Litere. Ar mai fi și câteva aspecte negative care par să mă fi marcat pe viață. Mă limitez doar la pantagruelism, pe care mi-l identific de fiecare dată când mi-e foame și-mi trec prin fața ochilor niște mese mai îmbelșugate decât cele din Chef la mănăstire, pe care Voiculescu nu s-a zgârcit să pună "ouă fierte tăiate felii, șunculiță afumată, frunzulițe de pastramă de ied, bulzuri de brânză, gogoloaie de unt proaspăt, un ghiudem cu mirodenii, cârnat trandafir... toate udate cu țuică făcută din livezile sfintei mănăstiri."^[i]

Odată cu terminarea studiilor, când maturitatea dădea semne că ar vrea să mă încolțească, mi-am dat seama că venise și vremea să mă angajez. De unde visam eu să fac cronică de carte, iată-mă ajunsă taman pe strada Maramureșului, la Liceul Tehnofrig, spunând parascovenii și ținându-mă aristotelică. După un an de zile, am coborât din sferele înalte, ajutată și de noroiul prin care mergeam cinci din șapte zile ca să predau engleză, pentru că de franceză divorțasem. Am stat acolo trei ani de zile și am întrebat copiii zilnic dacă au mâncat în ziua respectivă. Am împărțit cu ei plăcinte cu varză, pe care mi le cumpărau femeile de serviciu, de la un chioșc de lângă școală. La rândul meu, am primit pâine cu parizer de la elevii care se pregăteau să devină tinichigii auto. Cred că a fost cel mai bun parizer pe care l-am mâncat vreodată. Pus între două felii mari de pâine albă, parizerul tăiat gros le ținea de foame toată ziua. Uneori și mie. Așa se face că prin acest troc culinar ne-am regândit umanitatea împreună. A fost greu, nu are rost să mint, dar după ce am plecat de la Tehnofrig, am știut că pot preda și-n Bronx. Era o vreme când nu se implementau proiecte mărețe care să facă din România o țară educată, când mai exista o brumă de respect pentru profesori, când sindicatul mima măcar că își face treaba, O vreme când grevele erau în nominativ și verbul la activ. Pe atunci credeam că se mai poate schimba ceva. Ce-i drept, deși nici atunci nu stârneam nu știu ce interes pentru guvernanți, cel puțin eram temperamentali: ieșeam în stradă și ne ceream drepturile viva voce.

În anii de profesorat, nouăsprezece la număr până acum, norocul mi-a surâs de multe ori Am învățat să fiu și dirigintă. Dirigenția e un Ivan Turbincă în regia lui Dabija, doar că eu nu am nici talentul și nici charisma lui Iureș. Și nu, nu mă prăpădesc de râs când o spun. Din contră! Îmi vine chiar să plâng gândindu-mă că Margaret Thatcher și Miranda Priestly pălesc în fața oricărei diriginte, devenind niște zâne candide și fragile. Englezii și irlandezii s-ar putea coaliza pentru a te invidia știind că nimic din ce-au trăit ei în relație cu doamna de fier nu egalează sentimentele care se nasc și de o parte și de alta a catedrei. Ești mai controversată decât piatra Dashka și mai crudă decât Medeea. Îți dezvolți latura stoică și rar crâcnești. Replici din filme celebre sunt intertextualizate de câte ori presimți o confruntare. "The force is strong here!" și "You shall not pass!" câștigă detașat în competiția pentru cele mai des folosite. Ca profesor cu vechime, deși spui că ai experiență și că nimic nu te mai poate surprinde, îți dai seama că, de fapt, universul e hâtru. Pus pe șotii. Îți dejoacă toate planurile, de lecție și de management al clasei, te provoacă și îți regândește limitele suportabilității, știind că de cele ale interpretării se ocupă Eco. Readaptezi metodele de predare, discuțiile și activitățile la ceea ce erudiții ar numi Zeitgeist-ul educațional. Dar ce te faci cu poltergeistul? Multe și nebănuite sunt lucrurile care se întâmplă la ore! Cu toate astea, nu renunț. Aleg conștient să continuu să fac ceea ce-mi place. Mă bucur de o libertate și o creativitate pe care nu știu unde le-aș mai putea găsi, de pulsația unui organism încă viu care mă ferește de păcatul redundanței.

Am plecat de acasă pentru a-mi continua studiile și pentru că era firescul familiei mele. Tata îmi repeta zilnic, imperativ uneori, să citesc, ca să am ceva al meu. Mama îmi spunea că treaba cu copiii, pe care crezi că îi faci pentru a fi ai tăi, e discutabilă. "Faci copii ca să plece de acasă, nu să îi ții. Ce știi nu îți poate lua nimeni." Nu am intrat în primul an la facultate. Puțină lume reușea din prima. Locurile erau puține, competiția acerbă. Nu se învăța în looping și nu era o tragedie să stai un an acasă. Multe s-au schimbat de când am plecat eu de acasă, dar, dacă ar fi să o iau de la început, aș alege la fel. Bine, prost, îndrăzneț. Ba mai mult! Novice, aș risca și aș alege cu încredere ce mi se părea de neconceput. Profesoratul, pentru că pentru mine rămâne cea mai frumoasă meserie din lume.