26.09.2022
Nu știu când o să ne iasă din vocabular acest cuvânt. Pandemie. Îl aud foarte des în jur și-l folosesc și eu mult mai mult decât aș dori. Așa cum pe vremuri vorbeam despre Revoluția din 1989. Un moment care ne-a împărțit viața în două. Înainte și după. Atâta doar că în cazul pandemiei nu există un după. Încă. Sau e destul de incert.

În ultimii doi ani și jumătate e limpede că am devenit mai retrasă, iar ieșirile în public îmi sunt destul de rare și precedate aproape întotdeauna de un sentiment de inadecvare. De parcă nu mai știu cum să mă port atunci când mă aflu într-un spațiu comun cu alți (mulți) oameni.

În timpul izolării depline am descoperit într-o cutie din debara o culegere de texte din literatura engleză de pe vremea când eram studentă la Filologie. Am citit de mai multe ori atunci un eseu al Virginiei Woolf publicat în 1927 și intitulat Street Haunting. Este despre plăcerea hoinărelii iarna prin oraș, despre micile bucurii pe care ți le oferă oamenii, străzile, vitrinele, sau un creion cumpărat dintr-o librărie îndepărtată. M-a bântuit această preumblare a Virginiei Woolf prin Londra mai ales în zilele în care să "bântui" fără treabă prin oraș era strict interzis.

Cu gândul la textul Virginiei Woolf mi se face poftă de hoinăreală, așa că plec de acasă. Îmi găsesc și un pretext: să văd Casablanca la cinematograf. L-am văzut de multe ori până acum, însă doar la televizor, niciodată pe ecran mare. Pornesc agale și pe jos. Se înserează și îmi dau seama că de foarte multe săptămâni n-am mai ajuns în centrul orașului la asfințit. Lumina asta de început de toamnă este probabil cea mai de preț podoabă a Clujului. Lumina de septembrie și zilele cu ceață deasă din noiembrie.

Cât timp aștept la semafor, citesc afișele și reclamele lipite pe stâlpi. Îmi atrage atenția un autocolant galben și rotund pe care scrie cu caligrafie îngrijită, de școală de modă veche, "soare metaforic".


Am mai văzut autocolantele astea și cu alte ocazii lipite prin alte părți din oraș. Mă intrigă și îmi provoacă un subit sentiment de bucurie. Oare cine și-a luat oboseala să le conceapă, să le ducă la printat, să plătească pentru ele, apoi să le lipească prin diferite locuri din oraș? Ca pe niște mici faruri galbene care pâlpâie discret și prietenos. Și ce idee generoasă: să se gândească cineva că poate un trecător stresat, grăbit sau obosit are nevoie de un mic lucru care să-l facă să zâmbească. Dacă n-ai prea avut parte azi de soare, uite, ia o rază metaforică de aici, de pe stâlpul gri de beton. Aș vrea să-l cunosc pe autor. Să-i spun că soarele lui metaforic e mai eficient decât și-ar fi putut închipui.

Poate că de fapt e o vânătoare de comori, poate ar trebui să caut și alte indicii, să mă las condusă de ele și cine știe ce aș descoperi la capătul traseului. Îmi place eticheta care se autointitulează candid și jucăuș "soare" și scot telefonul să o fotografiez. Fără să am grijă să încadrez, fără pretenții estetice, doar un instantaneu ca un aide-mémoire. Să țin minte ce m-a făcut să zâmbesc în seara asta caldă și senină în care, după multă vreme, "bântui" prin oraș, iar mai târziu mă duc la cinema.

Abia când ajung acasă mă uit la fotografie. E strâmbă, cam întunecată și prost încadrată. N-aș primi pentru ea inimioare și likeuri pe Facebook sau Instagram. Privind-o mai bine, văd în spatele soarelui de hârtie o altă etichetă lipită pe același stâlp. Un cod QR și o întrebare: "nu ești oleacă curios?" Pe care nu le-am văzut deloc atunci când fotografiam, absorbită complet de metafora galbenă, rotundă și lucitoare.


Sunt și curioasă și bucuroasă că am fotografiat. Sunt bucuroasă că mi-am învins comoditatea și teama de oameni și locuri aglomerare și că am ieșit la plimbare în seara asta. Și am sentimentul că, prinzându-se în jocul meu și vrând să mă răsplătească, orașul îmi răspunde pe un ton ghiduș și provocator. Câte lucruri trec neobservate atunci când mergem cu treburi undeva? Câte povești am afla dacă am avea ochi mai vigilenți, pas mai puțin grăbit, minte mai puțin prinsă de lucruri urgente și importante?

Îmi plac fotografiile strâmbe, mișcate, prost încadrate tocmai pentru capacitatea lor de a capta timpul și lumea, ingenuu și fără intermediari. Mi le închipui ca pe niște copii, cu capul ușor aplecat spre umăr, cu aer poznaș și întrebând: nu ești oleacă curios?

0 comentarii

Publicitate

Sus